A trăit cu soțul său aproape 40 de ani. Apoi ea singură l-a dat femeii care l-a așteptat timp de 50 de ani

Despre povestea de dragoste uimitoare a rusoaicei Klaudia Novikova și a japonezului Yasaburo Khachiya s-au scris multe cărți și a fost realizat și un film.

Yasaburo și Klaudia s-au întâlnit în 1959. Nu erau chiar tineri. Ambii au avut o viață grea, au trecut prin încercări crude pe care, din păcate, este imposibil să le uite…

Klaudia provine dintr-un sat din regiunea Kursk. Mama sa a murit foarte devreme, tatăl său s-a recăsătorit, iar fata le cam încurca și au decis să o dea mătușii care a și crescut-o. Nu avea nici douăzeci de ani când, la îndemnul partidului, a mers să construiască orașul Komsomolsk-pe-Amur.

În 1940 s-a căsătorit, iar cu două săptămâni înainte de război a născut un băiat. Apoi a fost condamnată și exilată la Kolyma. Între timp soțul său, care se întorsese de la război, și-a format o nouă familie.

Yasaburo Khachiya a trecut și el prin multe încercări. Deoarece era fiul unui industriaș bogat, ar fi trebuit să aibă o viață foarte fericită. Avea studii foarte bune, perspective pentru o carieră de succes… Dar s-a început războiul, tatăl său a falimentat și a dat bir cu fugiții. Mama sa a crescut singură șase copii, într-o sărăcie-lucie. După ce Yasaburo s-a căsătorit cu Hisako, o fată drăguță și firavă, prietenii le-au dat un sfat: „Plecați mai bine în Coreea”, viața într-o colonie japoneză, spuneau ei, este mai ușoară, economia este în creștere.

Capul familiei lucra la o uzină, aveau un fiu și o fiică. Dar fericirea le-a fost de scurtă durată: băiatul a murit din cauza unei boli, iar în august 1945 trupele sovietice au intrat în Coreea. Yasaburo, la fel ca mulți japonezi, a fost arestat pentru suspiciune de spionaj și a fost trimis pentru zece ani în lagărele din Kolyma. De atunci nu și-a mai revăzut familia.

După ce a fost eliberat, a descoperit că numele lui a fost pur și simplu uitat să fie adăugat la listele de prizonieri de război care urmau să plece acasă. Nu putea pleca nicăieri și era aproape sigur că soția și copiii muriseră. Și s-a temut, după mulți ani petrecuți în Uniunea Sovietică, să se întoarcă în Japonia, așa că a acceptat cetățenia sovietică și a devenit Yakov Ivanovici.

– Ne-am întâlnit în regiunea Bryansk. L-am văzut pe Yasha: slab, chinuit, iar în ochii lui era atâta durere, încât mi s-a strâns inima de milă, – își amintea mai târziu Klaudia Leonidovna. – La începutul anilor șaizeci mi-a propus o prietenă să mă transfer cu traiul în Orientul Îndepărtat, în satul Progress și am plecat. Yasha mi-a scris că dorește să meargă cu mine, dar am refuzat. Îmi era frică. I-am mărturisit doar prietenei mele apropiate că am corespondat cu un fost prizonier de război.

Yasaburo totuși a venit. Ei s-au căsătorit și au trăit împreună timp de 37 de ani. A lucrat ca frizer, fotografia și practica și acupunctura. Împreună cu soția sa cultivau roșii și castraveți, aveau o capră și albine. Trăiau foarte modest, dar în liniște și armonie, Yakov Ivanovici n-a ridicat niciodată vocea. Dar n-au avut copii.

„Așa soț ca Yasha meu nu veți mai găsi”. Femeile mă invidiau: el nu bea, nu fuma ” – povestea Klaudia despre soțul său. Sperau să moară în aceeași zi. Fiind la pensie și cam bolnav, Iakov Ivanovici a adus două sicrie: le-a dezmembrat, le-a pus la uscat, le-a reconstruit și le-urcat în pod. Dar nu au mai fost folosite.

Când s-a început „perestroika” și a căzut Cortina de Fier, un cunoscut de al lor i-a povestit unei rude din Primorye (care avea afaceri cu japonezii) despre locuitorul neobișnuit din Progress. Partenerii japonezi, după ce au aflat mai multe detalii despre destinul compatriotului, au încercat să-i găsească rudele. Și a reușit mai întâi să-i găsească fratele, apoi… soția și fiica.

Hisako l-a așteptat cu fidelitate pe soțul său 51 de ani: s-a întors acasă cu fiica lor (fiul le murise în Coreea), a lucrat ca asistentă medicală și a încercat, de-a lungul vieții sale, să adune bani pentru a-și construi o casă modestă. Ea a construit casa pentru soțul ei, a înregistrat toate proprietățile pe numele lui și chiar a deschis un cont bancar pentru Yasaburo, deși nu știa dacă era în viață și de se va întoarce vreodată.

Când l-au găsit, fiica lor Kumiko avea deja peste cincizeci de ani.

Fiica și fratele lui Iakov Ivanovici au venit la Progress pentru a-l convinge să se întoarcă în patria sa. Dar el a refuzat. „Nu te pot părăsi, îmsemni totul pentru mine”, îi spunea el soției sale.

Și atunci Klaudia a decis să-și trimită singură soțul în Japonia. Știa că aici nu ar mai fi trăit mult timp, fiind foarte bolnav, iar acolo condițiile pentru persoanele în vârstă sunt mult mai bune. Iar soția sa japoneză Hisako ar fi putut măcar înainte de moarte să-și vadă și să-și îmbrățișeze soțul.

Klaudia a mers și i-a făcut singură pașaportul, a schimbat toate economiile sale în dolari… și a divorțat, deoarece acolo el nu ar fi putut beneficia de pensie și de alte înlesniri. Și în luna martie, 1997, și-a luat pentru totdeauna rămas bun de la soțul său.

Yasaburo în sânul primei sale familii.

Yasaburo îi trimitea mereu mici cadouri din Japonia, în fiecare sâmbătă îi telefona și o invita acolo. O celebră scriitoare japoneză a scris o carte despre Klaudia Novikova, jurnaliștii TV au filmat un film și astfel ea a devenit cunoscută în toată țara. La prefectura Tattori, o suburbie a orașului Tokyo, lumea a colectat bani pentru călătoria „Babei Klava” în Japonia și când ea a decis să vină (avea deja peste optzeci de ani), devenise aproape o eroină națională.

Atunci Klavdia Leonidovna s-a întâlnit prima oară cu soția japoneză a lui Yasha: s-au îmbrățișat și au izbucnit în plâns. Nu aveau nevoie nici de translator pentru a se înțelege.

Hisako și Klaudia

După aceea a mai fost de două ori în Țara Soarelui Răsare. A mers și la un spectacol bazat pe destinul unei rusoaice și a unui prizonier de război japonez. Și de fiecare dată Yasaburo încerca să o convingă să rămână la el. Soția sa japoneză Hisako a murit și, de fiecare dată când vorbeau la telefon, dorea să se întoarcă la Progress.

Voia să se întoarcă în Rusia. Și iarăși Klaudia nu i-a permis. I-a explicat clar că în Japonia avea un nivel de trai mai înalt, era invitat să predea la școală, aveau nevoie de el. Și Yasaburo a vizitat de câteva ori Rusia. Și, în fiecare sâmbătă, o suna pe Klaudia, scrie gustoase.net.

Ea trăia cu gândul la ziua de sâmbătă. Îi transfera lui Yasaburou în Japonia pensia pe care acesta o primea în Rusia…

– A fost foarte activă până la sfârșit. A prelucrat grădina, – povestește Alexei Rodya, unul dintre puținii care o cunoștea mai bine pe Klaudia.

Alexei Isaakovici a cunoscut-o pe Klaudia Leonidovna și pe Yakov Ivanovici cu circa treizeci de ani în urmă, erau prieteni de familie. După ce Yasaburo a plecat în Japonia, i-a rugat pe prietenii lor comuni să-i ajute soția. Astfel Alexei Isaakovici și Lyubov Stepanovna Rodya au fost alături de Klaudia până la sfârșitul vieții sale. I-au organizat și o înmormântare demnă.

Ultima scrisoare a lui Yasaburo către Klaudia:

„Klaudia! Am aflat că nu mai ești, iar durerea mă copleșește. Am încercat să-ți telefonez pe 30 august, când am împlinit 96 de ani, dar nu am reușit să te găsesc. Ultima oară ți-am auzit vocea pe 14 iulie. În toți cei patruzeci de ani pe care i-am trăit împreună cu tine în Rusia, ai fost alături de mine, m-ai susținut mereu. Mulțumesc pentru tot! Am reușit să mă întorc în Japonia doar datorită eforturilor tale. Îți sunt foarte recunoscător pentru asta. Îmi amintesc și de sicriele de acasă. Dacă aș putea, aș zbura spre tine să te îmbrățișez strâns la piept. Dar sunt neputincios. Odihnește-te în pace, draga mea Klaudia. Yasaburo al tău”.

În ultimii ani din viață Yasaburo Khachia a tânjit foarte mult după Rusia: – Inima mea este împărțită în jumătate… A murit în vara anului 2015…