Valentina, „mama” copiilor chinuiți: povestea băiețelului crescut în coteț și a adolescentei care se juca cu păpușile

Valentina Ion este unul dintre oamenii a căror poveste trebuie știută, fiindcă este o lecție de viață. Este o femeie căreia zeci de copii îi spun „mamă”, pentru că așa simt. Este un om care dă sfaturi celor pe care i-a crescut cu sprijinul organizației în care lucrează și care și acum plânge după acei copii pe care i-a pierdut mult prea devreme.

În cei 17 ani de când lucrează în organziația Concordia, Valentina Ion a văzut cât alții în șapte vieți, iar poveștile sale sunt cutremurătoare. A văzut copii crescuți în cotețul câinelui, copii înfiați care o duceau mai rău în familia adoptivă decât la orfelinat sau tineri care, după o copilărie plină de privațiuni, au murit înainte de a apuca să se bucure de viață.

Valentina Ion este, aparent, un om ca cei mai mulți dintre noi: o femeie încă tânără, căsătorită, mamă de băiat adolescent, care lucrează într-o organziație… Dincolo de aparențe însă, ea este un om cu multe povești. În cei aproape 17 ani de când lucrează la Concordia, o organizație non-guvernamentală care se ocupă de copiii abandonați sau proveniți din familii foarte sărace, ea a trăit destul cât să se convingă că viața bate orice ficțiune.

A început să lucreze la Concordia ca educator, iar acum este director de programe pentru județul Prahova și răspunde de toate proiectele organizației, și anume patru centre rezidențiale – case de tip familial în care locuiesc copii abandonați și două centre de zi în care vin zeci de copii din familii extrem de sărace care primesc zilnic mâncare, ajutor la temele pentru școală și participă la activități educative.

În cei 17 ani de când lucrează cu astfel de copii, Valentina Ion a văzut ce înseamnă trauma în formele ei cele mai hidoase. Iar atunci când victime sunt copiii, lucrurile devin parcă și mai dureroase.

Dacă nu ar fi prea ocupată cu zecile de copii care îi spun mamă chiar și după ce au trecut de adolescență, Valentina Ion ar putea scrie cărți despre cât de dură poate fi viața copiilor abandonați.

„Sunt copii care au trecut prin traume imense și poți lucra o viață întreagă, iar acel copil să nu depășească trauma prin care a trecut atunci când era bebeluș sau chiar în burta mamei”, povestește fosta educatoare.

Copilul crescut în cotețul câinelui

Unul dintre cazurile care i-au rămas Valentinei Ion în suflet este al unui copil care, atunci când auzea un zgomot cât de mic, se ascundea sub ce apuca și începea să urle. La început, a fost un mister pentru specialiștii de la Concordia.

Băiețelul în vârstă de un an a fost adus în cadrul organizației împreună cu alți 14 bebeluși. Era singurul care mergea, deși alții erau mai mari decât el, ca vârstă. Încă de la început i-a șocat pe educatorii și îngrijitorii săi.

„În momentul în care auzea zgomote mai puternice – un scaun, o masă trasă, una dintre noi o striga pe cealaltă – reacția lui era să se ascundă sub scaun, sub orice nimerea și urla, nu puteai să-l scoți de acolo și pur și simplu nu știam ce să facem cu el”, își amintește Valentina Ion.

După ce au primit actele copilului, care arătau mediul din care provine și date despte scurtul său trecut, specialiștii de la Concordia au aflat și motivul bizarului comportament: copilul fusese ținut, aproape imediat de la naștere, într-un coteț de câine, legat.

„Aflând care este motivul pentru care reacționează, așa am reușit să ne dăm seama cum să ne purtăm în preajma lui, ce trebuie să evităm să facem și cum să reacționăm penru a-l ajuta să depășească momentul. În tot acest timp nimeni nu l-a vizitat, iar când avea vreo patru ani a fost dat spre adopție unei familii din Filipești, iar mama lui adoptivă l-a adus în centru să-i vadă. Acum are 17 ani, era un copil foarte frumos. A trecut peste traumă foarte bine, a avut noroc, a urmat un program de consiliere psihologică. Însă marele lui noroc a fost acea familie care a putut să-i ofere atât de multă dragoste și înțelegere încât să-l ajute să depășească și nu știu dacă neapărat să uite dacă ar putea să uite vreodată prin ce a trecut”, poveștește coordonatoarea de programe.

Adolescenta care lua jucăriile copiilor mici

Nu întotdeauna însă adopția este o poveste cu final fericit pentru copiii abandonați, iar asta o știe foarte bine Valentina Ion. Ea își amintește că, în urmă cu mai mulți ani, la Concordia a fost adusă o tânără de 17 ani, care fusese înfiată și care ducea o viață de coșmar în familia adoptivă. Adolescenta i-a uimit pe toți cu comportamentul ei. În vreme ce alte fete de vârsta sa deveneau femei, fata prefera jocurile, jucăriile și prezența copiilor mici, care o făceau să trăiască, la rândul ei, copilăria de care nu avusese parte.

„Pentru mine este o fetiță: era o adolescentă când a venit în Concordia. Avea 17 ani. Un copil care fusese înfiat de mic, dar neșansa a fost că a nimerit într-o familie din Băicoi în care tatăl era alcoolic și foarte violent. Nu neapărat era lovită ea, trauma pentru ea era să asiste la bătăile suferite de mamă și la amenințările cu cuțitul pe care tatăl le făcea asupra mamei. Când se îmbăta, tatăl le dădea pe amândouă afară din casă și certurile și scandalurile se țineau lanț. Doamna dirigintă de la liceul din Câmpina unde fata învăța a sesizat DGASPC și a fost luată din familie. A ajuns la noi, nu vă puteți imagina cât de greu a fost să lucrăm că ea. Era un copil care, am constatat peste ceva timp, nu a avut copilărie”, își amintește Valentina Ion.

Ea povestește că adolescenta era cea care tot timpul era între copiii mici și avea tendința de a lua toate jucăriile și tot ce era în programul copiilor mici pentru a trăi ea acele experiențe împreună cu ei. Era și extraordinar de geloasă în sensul că, dacă acordai atenție și unui alt copil, lumea ei pur și simplu era dată peste cap.

„A fost singurul copil din Concordia care a reușit să mă sleiască de energie într-o jumătate de oră de discuție, pentru că era lucrul de care ea nu a avut parte niciodată și avea tendința de a lua totul deodată, de teama că nu va mai fi și mâine”, își amintește Valentina Ion.

Fetița de atunci a terminat liceul și a făcut facultatea de pedagogie specială. În prezent, lucrează la unul dintre centrele de plasament de la Concordia. „Este colega noastră”, spune Valentina Ion și se simte în vocea ei nu neapărat mândria, ci mai degrabă mulțumirea lucrului bine făcut.

Băiatul mort înainte de vreme

Cea mai dureroasă amintire a Valentinei Ion este Robert, un băiat venit la Concordia pe vremea când avea zece ani. A crescut sub îndrumarea celor din organizație, a ajuns la liceu, l-a terminat, iar după majorat a mai rămas doi ani în sistem, după care a plecat.

„M-a sunat la un moment dat și mi-a spus că este în spital la București și că nu știe ce are și că îl dor picioarele. În scurt timp, am descoperit că de fapt avea un cancer la coloană și în nu mai mult de un an a decedat. Nu cu mult timp înainte de asta m-a sunat, nu reușisem să mai ajung la el de vreo lună și mă întreba când vin. El era acasă la mama lui în Florești, locuiau acum împreună, într-un fost cămin de nefamiliști. Mă întreba de soțul meu căruia îi spunea „tati”, de fiul meu, cu care se jucase…” povestește Valentina Ion. Lacrimile i se înnoadă în barbă, iar cuvintele ies greu.

„Îmi cer scuze”, spune femeia, care în momentele acelea chiar este o mamă ce-și plânge fiul.

„Cred că nu o să uit niciodată momentele acelea și sunt foarte dese momentele când mă gândesc la el”, adaugă ea.

Iosif, băiatul care vine mereu „acasă”, la Concordia

Iosif este, cu siguranță, una dintre marile „izbânzi” ale celor de la Concordia. Abandonat, crescut inițial în sistemul de protecție oferit de stat, Iosif, născut undeva în Moldova, a fugit de la orfelinat și a trăit o vreme prin canale, la București. Apoi a ajuns la Ploiești, într-un centru administrat de Concordia. De acolo nu a mai fugit, pentru că acolo a găsit ceea ce căuta: „acasă”. Și pe „mama Valentina”, căreia ăi spune „mămica mea”.

Ajuns la vârsta adultă, Iosif locuiește cu chirie, s-a angajat la un magazin de bricolaj, dar vine mereu acasă la Concordia și îi ajută pe cei din organizație la diverse munci: tunde gazonul, face treabă, nu cere nimic în schimb. Știe că primește dragostea necondiționată a mamei pe care a găsit-o aici și că întotdeauna acolo va găsi o masă caldă.

Citiți continuarea articolului pe libertatea.ro