Un profesor universitar de la Iași amintește povestea lui Aleksandr Soljenițîn, scriitorul rus acuzat de înaltă trădare de către sovietici: „Toţi cei care au nostalgia comunismului ar trebui obligaţi să citească Arhipelagul Gulag”

Text semnat de Alexandru Călinescu, profesor emerit la Universitatea „Alexandru Ioan Cuza” din Iaşi, critic literar şi scriitor, pentru Ziarul de Iași

Se împlinesc luna aceasta (pe 28 decembrie, mai precis) 50 de ani de când a apărut o carte fundamentală, ce a provocat un adevărat cutremur: Arhipelagul Gulag de Aleksandr Soljeniţîn. E o carte ce radiografiază universul concentraţionar sovietic, adunând sute de mărturii şi reconstituind sute de destine. La acea dată, Soljeniţîn era un scriitor cunoscut, luase premiul Nobel în 1970, dar Kremlinul continua să-l ostracizeze, iar operele lui erau tipărite în străinătate. Trecut el însuşi prin Gulag (cuvânt ce desemnează ansamblul de lagăre de exterminare răspândite pe teritoriul Uniunii Sovietice), Soljeniţîn, dotat cu o memorie fabuloasă, întreprinde o descriere sistematică a universului concentraţionar şi inventariază o mulţime de cazuri reale, unul mai zguduitor decât altul.

Soljeniţîn a lucrat la această carte monumentală (trei volume masive) vreme de zece ani, între 1958 şi 1967. A lucrat în ascuns, temându-se că KGB-ul va prinde de veste şi îi va confisca manuscrisul şi fişele. Tot din prudenţă, nu se limita la o singură copie. Temerile îi erau îndreptăţite: în vara lui 1974, KGB-ul o interoghează cinci zile la rând pe dactilografa sa, Elizaveta Voronianskaia, femeia clachează şi mărturiseşte că are o copie a cărţii; se spânzură pe 23 august, victimă – încă una – a terorii comuniste. Soljeniţîn, care trimisese în străinătate – pe diferite căi – manuscrisul, decide că vine momentul publicării lui. Un rol important l-au avut aici două femei curajoase, Anastasia Douroff şi Isabelle Esmein, care lucrau la ambasada Franţei de la Moscova şi graţie cărora versiunea definitivă a cărţii ajunge la Paris. Primul volum din Arhipelagul Gulag apare, aşadar, în decembrie 1973, în limba rusă, la editura YMCA Press, o editură a emigraţiei ruseşti, condusă de Nikita Struve, un important filozof şi teolog, care îl publicase – printre alţii – şi pe Bulgakov. Şocul este considerabil. Câteva fragmente apar, în traducere, în revista L’Express, iar versiunea franceză a cărţii este în librării în vara lui 1974. Kremlinul nu mai putea rămâne spectator. În 12 februarie Soljeniţîn este arestat, acuzat de înaltă trădare (ceea ce implica pedeapsa cu moartea), iar în ziua următoare e urcat într-un avion şi trimis la Frankfurt, în Germania Federală. Raţionamentul KGB-ului era că, aflat în străinătate, textele scriitorului nu vor mai avea acelaşi impact (raţionament ce a funcţionat şi în cazul Goma, precum şi în alte cazuri ale unor dizidenţi din ţările comuniste). Nu a fost să fie: şocul produs de carte s-a dovedit mult prea puternic.

Până una-alta, Moscova a ordonat partidelor „frăţeşti” din Europa occidentală, şi în primul rând Partidului comunist francez, să declanşeze campanii de denigrare a lui Soljeniţîn. Comuniştii francezi au fost, şi de această dată, foarte zeloşi. Printre alte minunăţii, au spus că lucrarea lui Soljeniţîn dovedeşte că în Uniunea Sovietică există… libertate de exprimare! Apoi că avem a face cu o carte inutilă, întrucât Congresul al XX-lea din 1956 al PCUS a dezvăluit şi a condamnat abuzurile staliniste (vă amintiţi, poate, ce se repeta la noi până la saţietate: „abuzurile” din anii ’50 au fost denunţate la Congresul al IX-lea al PCR, sub conducerea tovarăşului Nicolae Ceauşescu). Nu lipseau apelurile patetice: anticomunismul divide societatea (!), nu avem acum nevoie de fracturi sociale (din nou o placă pe care o cunoaştem). După care intra în luptă artileria grea: Soljeniţîn era acuzat de simpatii pro-naziste, el, care luptase exemplar pe front în al doilea război! Din fericire, acţiunea de calomniere dusă în publicaţiile comuniste (partidul comunist încă era, atunci, puternic în Franţa) a fost contracarată de reacţia unor reviste de stânga ce nu se aliniau la ordinele Kremlinului, cum ar fi Le Nouvel Observateur sau Esprit. Peste ani, vom regăsi această polarizare la apariţia Cărţii negre a comunismului, de sub conducerea lui Stéphane Courtois, precum şi în zilele noastre, când intelectuali francezi găsesc de cuviinţă să-l elogieze pe fostul kaghebist (ajuns, miracol, „apărător al ortodoxiei”!) Vladimir Putin.

Iar toţi cei care au nostalgia comunismului ar trebui obligaţi să citească Arhipelagul Gulag. Comparativ cu ce au suportat nefericiţii din lagărele de muncă e o pedeapsă uşoară, dar prostia şi inconştienţa nu pot rămâne fără răspuns.

Sursa: ziaruldeiasi.ro