ULTIMATUM // 28 iunie 1940, ziua ocupației Basarabiei de către sovietici, printr-o înțelegere a lui Stalin cu Hitler: Mărturiile lui Alexandru Smochină despre discuțiile din acea perioadă de la Consiliul de Miniștri de la București

Pe 28 iunie 1940, Uniunea Sovietică rupea Basarabia, Bucovina de Nord și Ținutul Herța de la România și o anexa la URSS, în baza pactului de neagresiune semnat pe 23 august 1939 între Uniunea Sovietică și Germania Nazistă. Pactul Ribbentrop-Molotov conținea un protocol adițional imperialist secret, cu hărți privind sfere de influență, pe care erau trasate linii de demarcație în Europa Răsăriteană, frontiera zonelor de interes ale celor două puteri.

Imediat după invadarea sovietică au urmat operațiuni de exterminare a românilor din aceste teritorii - milioane de arestați, împușcați, torturați, deportați în Siberia sau supuși foametei provocate de regimul bolșevic.

CITIȚI și VIDEO // DOLIU în Basarabia: Pe 28 iunie 1940, sovieticii INVADAU teritoriul dintre Prut și Nistru, dar și partea nordică a Bucovinei. De 80 de ani, în afara României

Nicolae Enciu, doctor habilitat în istorie, cercetător științific principal, Institutul de Istorie al Universității de Stat din Moldova, a selectat un fragment din cartea „Simion Smochină: Vox clamantis in deserto”, semnată de fiul acestuia, Alexandru Smochină, care relatează despre ce s-a întâmplat la București după ultimatumul înaintat de sovietici privind cedarea Basarabiei, dar și din cartea „Moldovenii. România, Rusia și politica culturală”, semnată de Charles King, care amintește de raptul Basarabiei.

Alexandru Smochină: „Au ocupat ce și cât au dorit”

„Basarabenii nu credeau că România va ceda Basarabia fără lupte, care, după ei, ar putea porni Germania hitleristă împotriva Rusiei comuniste, deoarece războiul era dus pe armele motorizate care foloseau petrolul român. Pentru Germania, a pierde în folosul rușilor sondele române însemna a pierde războiul. Toți erau convinși că România nu va ceda teritoriul român dintre Prut și Nistru. Aveau încredere în patriotismul român.

Apoi, mai exista așa-numita linie de oțel pentru apărare, despre care mergea vestea c-ar fi fost făcută de către regele Carol al II-lea ca defensivă împotriva unei invazii sovietice. Aceasta însă nu exista în mod real, era un bluf. Basarabenii spuneau că la nevoie vor lupta ei, numai să li se dea arme de către români. Erau încredințați că nici într-un caz guvernul român, dacă se va cere de ruși Basarabia, sub orice formă de amenințare, nu o vor ceda. (...)

Nichita Smochină a primit ordin telegrafic de a se prezenta la unitatea de care aparținea, Regimentul 8 Dorobanți din Pitești, unde avea gradul de căpitan în rezervă. (...) Dar de la Președinția Consiliului de Miniștri primește un telefon prin care este anunțat să vină imediat la Președinție cu mașina care i s-a trimis. (...)

Mașina l-a dus la Ministerul Propagandei, unde l-a întâmpinat C.C. Giurescu, ministrul de atunci al Propagandei. Acesta foarte alarmat i-a spus că guvernul sovietic a dat ultimatum României ca în termen de trei zile să predea Basarabia rușilor. Guvernul român are urgentă nevoie de a redacta un răspuns întemeiat la această notă ultimativă. S-a hotărât ca Nichita Smochină să facă partea istorică și etnografică, arătând drepturile române din aceste două puncte de vedere. Dar pentru o mai largă lămurire a fost dus imediat la Consiliul de Miniștri, unde era așteptat.

Atunci Consiliul de Miniștri se afla pe Calea Victoriei, la locuința lui George Enescu. Acolo era așteptat de Guță Tătărăscu împreună cu Radu Portocală, ministru fără portofoliu, un om cu bun simț. Guță Tătărăscu l-a rugat să facă răspunsul părții care cuprinde istoria și etnografia în aceeași zi până seara, fiind caz foarte urgent, cel mai târziu să fie gata răspunsul până a doua zi, la orele 8.00. Pentru a primi unele indicații suplimentare a fost dus la Palatul Regal spre a-l vedea pe rege și a lua în considerare unele sugestii.

La Palatul Regal l-a găsit pe rege în mare tulburare și nervi. El timp de peste douăzeci de minute i-a dat unele indicații asupra celor ce va întocmi ca argumentare a drepturilor noastre asupra Basarabiei. Nichita Smochină i-a spus lui, ca de altfel și lui Guță Tătărăscu și C.C. Giurescu că rușii nu vor lua în considerare răspunsul nostru, că ocuparea Basarabiei din nou de către ruși este un rezultat al înțelegerii dintre ruși și nemți.

În asemenea situație, după el, nu există altă soluție decât războiul. A susținut că a ceda Basarabia de bună voie înseamnă a recunoaște în fața întregii lumi drepturile rușilor asupra ei. Regele i-a răspuns că și el este pentru război, dar nu hotărăște el, ci Consiliul de Coroană, căci nu poate trimite la moarte oamenii fără consimțământul țării. Apoi rușii vor ocupa țara în caz de război. Totuși, el, Regele, este pentru rezistență armată și nu pentru cedare. Dar Consiliul de Coroană va lua ultima hotărâre. (...)

A doua zi a primit de dimineață telefon de la Președinția Consiliului de Miniștri să predea lucrarea chiar neterminată, deoarece rușii n-au mai ținut cont de cele trei zile prevăzute în ultimatum și au invadat cu trupele Basarabia. S-a mai cerut drept despăgubiri și Bucovina de Nord, unde au ocupat ce și cât au dorit”. (P. 109-112).

Charles King: „O națiune construită printr-un pact”

„De fapt, ultimatumul sovietic susținea că Basarabia avea o populație «în cea mai mare parte ucraineană» și că «majoritatea zdrobitoare» a populației din Bucovina de Nord era «legată de Ucraina sovietică atât prin destinul istoric comun, cât și prin limba comună și structura națională», ambele afirmații fiind pur și simplu false. Pe harta anexată la ultimatum, teritoriile ce trebuiau cedate Moscovei erau marcate cu creion roșu, acoperind o fâșie de teritoriu lată de șapte kilometri, orașul Herța și alte teritorii românești fiind incluse la întâmplare în zona ce trebuia cedată, chiar dacă nu erau menționate în text. Italia și Germania, interesate în primul rând de stabilitatea în zonă și de accesul la terenurile petrolifere românești, l-au îndemnat pe Carol al II-lea să cedeze în fața cererii sovietice”. (P. 91-92).