TOP fobii - de ce ţi-e frică, NU scapi!

Sursa: descopera.ro

Nu mergi cu liftul, cu metroul şi nici nu coborî vreodată la subsolul blocului, în spaţiile acelea strâmte unde ţi se pare că te striveşte tavanul? O iei la fugă, ţipând, când dai cu ochii de vreun păianjen? Nu suporţi să vezi şerpi nici măcar la televizor? Fel de fel de fobii – spaime exagerate, nejustificate de vreun pericol real, resimţite sub forma unei anxietăţi puternice şi exteriorizate prin manifestări intense, de genul unor adevărate atacuri de panică – bântuie vieţile a surprinzător de mulţi oameni.

Unele sunt rar întâlnite: teama de bărbi (de oamenii cu barbă, adică; se numeşte pogonofobie), de flori (antofobie) sau de obiecte din sticlă ori cristale (cristalofobie). Altele, însă, sunt destul de frecvente, cum sunt variatele tipuri de zoofobii (frica de diverse animale).

E interesant că, în ciuda faptului că spaimele resimţite sunt iraţional de puternice, în unele cazuri (în special când e vorba despre zoofobii) oamenii de ştiinţă au găsit explicaţii care sună rezonabil şi care ţin de evoluţia speciei umane.

Unele fobii, precum o frică panicardă de clovni (coulrofobie), sunt destul de obişnuite la copii, dar în mod normal dispar la maturitate; sunt rari adulţii care resimt o astfel de teamă. Există şi oameni care suferă de mai multe fobii (afecţiune descrisă drept polifobie).

Dar care sunt cele mai obişnuite temeri groaznice ale oamenilor (adulţi), cele mai răspândite fobii în lumea occidentală? Iată 10 dintre cele mai comune, conform unei liste întocmite de publicaţia Live Science.

Frică de dentist

La drept vorbind, la prea puţini oameni le place să aibă de-a face cu medicii şi cu sistemul sanitar dar, de aici şi până la atacuri de panică sau spaime de neînvins faţă de doctori şi proceduri medicale, e cale lungă. Au fost descrise mai multe tipuri de fobii din această sferă, precum frica de spital (nosocomefobia), de injecţii (trypanofobia) sau o repulsie la ideea de a merge la doctor, în general (iatrofobie), dar nici una nu pare aşa de răspândită precum frica de stomatolog (de fapt, nu de bietul doctor, în sine, ci de ceea ce ne face): odontofobia.



Teama de dentist se poate manifesta cu diferite intensităţi şi nu orice repulsie înseamnă fobie; până la urmă, e de înţeles că nu-ţi place ideea de a sta cu gura căscată, în vreme ce un străin umblă pe acolo cu diverse instrumente metalice tăioase ori abrazive - te simţi neajutorat şi vulnerabil; cu alte cuvinte, te simţi în pericol. Dar, în cazul fobiilor adevărate, simpla idee de a merge la dentist sau sunetul „acela” al frezei dentare, care parcă îţi sfredeleşte creierii, sunt uneori de ajuns pentru a le declanşa „odotofobicilor” un atac de anxietate, cu palpitaţii şi transpiraţii reci. Din cauza acestei fobii, cei afectaţi refuză să meargă la stomatolog, cu consecinţe nefaste asupra sănătăţii lor, şi ajung la dentist doar atunci când durerea e aşa de cumplită, încât devine mai greu de suportat decât frica.

Totuşi, există metode pentru depăşirea acestei fobii, metode care merg de la o bună comunicare cu dentistul până la hipnoză sau acupunctură.

Frica de câini

O zoofobie destul de răspândită, teama de câini (cynofobia) se dezvoltă, de obicei, ca urmare a faptului că persoana a fost, la un moment dat, muşcată de un câine sau a asistat la un atac de acest fel asupra altcuiva. Dar există şi oameni care se tem de câini pur şi simplu pentru că ştiu că aceştia pot musca.



Acum, să eviţi să te apropii prea mult de un câine necunoscut e ceva cât se poate de rezonabil; despre cynofobie se poate vorbi numai atunci când e vorba despre o frică extremă de orice exemplar canin, fie el un pekinez blănos, cât o minge, sau un dog german cât un viţel.

Tratamentul acestei fobii - destul de supărătoare, având în vedere numărul mare de câini pe care îi întâlnim zilnic, chiar şi în oraşe - se face, în general, prin obişnuirea treptată cu prezenţa câinilor, sub supravegherea unui specialist.

Frica de zbor

Multă lume se teme de zbor, de pierderea contactului liniştitor cu pământul. În vremurile contemporane, această frică se exprimă, cel mai adesea, prin frica anxioasă de a călători cu avionul (aviofobie).

Totuşi, aviofobicii nu sunt toţi la fel. Unii se tem cu adevărat de zbor, de desprinderea de pământ - de fapt, se tem de ideea prăbuşirii, de gândul de a muri într-un accident de avion - deşi, statistic vorbind, riscul de a muri într-un accident de avion e foarte mic în comparaţie cu riscul de a muri într-un accident rutier.



Alţii sunt, de fapt, claustrofobici; aceştia se tem de spaţiile strâmte, iar teama lor se declanşează inevitabil la intrarea în spaţiul limitat şi înghesuit din interiorul unui avion.
Obligaţi să zboare cu avionul, mulţi dintre aviofobici preferă să recurgă la medicamente tranchilizante sau să se „tranchilizeze” cu câteva pahare de alcool, soluţie care are riscurile ei. În ultimul timp, s-au înregistrat succese importante în tratarea acestei fobii prin metode ce implică realitatea virtuală şi alte forme de terapii cognitiv-comportamentale.

Frica de tunet şi fulger

Există şi oameni care se tem de ceaţă, de ploaie şi de ninsoare; spectrul tulburărilor care implică o teamă maladivă de vreme, de aspectele meteorologice, e destul de larg, dar teamă de manifestările violente ale naturii - tunete, fulgere - e de departe cea mai răspândită (şi se numeşte brontofobie sau keraunofobie).

În realitate, numeroşi oameni (aproape trei sferturi dintre americani, de pildă) resimt o oarecare anxietate în timpul unei furtuni violente. Interesant e faptul că mulţi se simt jenaţi de acesta teamă şi, adesea, ea rămâne nemărturisită.



Dar, în cazul adevăraţilor fobici, manifestările de spaimă declanşate de bubuitul tunetelor nu prea pot fi ascunse.

Specialiştii recomandă, pentru a stăpâni problema, o combinaţie de informare serioasă, sprijin din partea celorlalţi şi exersare a unor tehnici de depăşire a anxietăţii.

Frica de întuneric

Comună la copii (care se tem de tot felul de creaturi sau întâmplări înfricoşătoare, ce ar putea apărea odată cu bezna), teama de întuneric trece în rândul fobiilor (nyctofobie) atunci când persistă şi la vârsta adultă (ceea ce se poate întâmpla dacă a rămas netratată în copilărie) şi când anxietatea atinge niveluri extreme, întunericul producând teroare şi adevărate atacuri de panică.



Frica de înălţime

Până la urmă, această teamă nu pare întrutotul nerațională - e destul de firesc să ne fie teamă atunci când ne aflăm la o mare înălţime şi avem impresia că bariera dintre noi şi abis nu e foarte solidă. De vreme ce o cădere de la înălţime se poate solda cu răni grave, invaliditate sau chiar moarte, încercăm poate, în acest fel, să ne ferim de pericol.



Dar, în cazul adevăratei fobii de înălţimi (acrofobie), se pare că persoanele afectate percep înălţimea ca fiind mult mai mare decât este, de unde şi reacţia lor exagerată. Într-un experiment, participanţilor li s-a cerut să estimeze înălţimea unei clădiri întâi privind-o de la sol, apoi privind de pe acoperişul acesteia. Celor care resimţeau cel mai puternic nivel de anxietate construcţia li s-a părut cu cca. trei metri mai înaltă atunci când au privit-o de jos şi cu 12 metri (!) mai înaltă decât în realitate, atunci când s-au aflat pe acoperiş - diferenţe disproporţionat de mari, în comparaţie cu participanţii care nu manifestau acrofobie.

Frica de alţi oameni

E uimitor cât de mulţi oameni intră în panică, transpiră, au o senzaţie de greaţă şi ameţeală (uneori chiar leşină!) atunci când sunt puşi în faţă situaţiei de a vorbi în faţa unei adunări. Cei mai mulţi dintre noi au emoţii la ideea confruntării cu un public; fobia, însă (sociofobie, în cazul acesta, sau anxietate socială), se defineşte prin prezenţa unor manifestări cu adevărat intense şi, în cazurile cele mai grave, prin repulsia faţă de prezenţa oricărei persoane, cu excepţia membrilor apropiaţi ai familiei.



Încă puţin înţeleasă şi, de aceea, mult studiată, această fobie apare, de obicei, încă din copilărie/adolescenţă, de obicei în jurul vârstei de 13 ani. Cu răbdare şi antrenament, cu sprijin din partea anturajului şi apelând la ajutorul unui terapeut, poate fi depăşită, reducându-se anxietatea încercată în prezenţa altora la un nivel suportabil.

Frica de spaţii ameninţătoare

Unii se tem de spaţiile aglomerate, pline de lume (agorafobie), alţii de spaţiile foarte strâmte, precum liftul sau cămara (claustrofobie); oricum, în percepţia celor afectaţi, e vorba despre spaţii din care ar fi greu să ieşi, să scapi - de ce anume să scapi, ce pericol pândeşte, asta, de multe ori, nici măcar fobicul respectiv nu ştie.



Uneori e vorba chiar de fobii mai specifice, precum cea de a traversa un pod.

În formele cele mai dificile, aceste fobii sunt de-a dreptul invalidante, în sensul că limitează libertatea de mişcare a persoanelor afectate; acestea pot ajunge să evite activităţi dintre cele mai obişnuite, refuzând, de pildă, să meargă la cumpărături, să călătorească într-o maşină sau cu mijlocele de transport în comun sau, pur şi simplu, să iasă din casă.

Frica de păianjeni

Oamenii de ştiinţă vorbesc, în acest caz, despre o fobie dezvoltată ca mod de apărare, în cursul evoluţiei. Printre păianjeni se întâlnesc cele mai multe nevertebrate terestre veninoase, incomparabil mai multe decât printre insecte, de pildă, aşa că nu e de mirare că oameni care n-au nici o problema cu gândacii sau alte goange se tem, totuşi, de păianjeni (arahnofobie).



Teama acesta e mult mai des prezentă la femei decât la bărbaţi (chiar de la vârste foarte mici) fapt pe care cercetătorii îl explică prin diviziunea muncii practicată pe vremea când oamenii trăiau ca vânători-culegători: femeile - în a căror sarcina cădea „culesul” - aveau deseori de-a face cu păianjeni, în cursul activităţii lor de zi cu zi. Au învăţat, astfel, că păianjenii ar putea reprezenta un pericol - pentru ele şi copiii pe care îi aveau permanent în grijă - şi au ajuns să se teamă de ei şi să-i evite.

În schimb, vânătoarea (treaba bărbaţilor) presupunea alte însuşiri - forţă fizică, rezistenţă la efort, capacitate de orientare şi, evident, curaj. Prin urmare, bărbaţii care, la vederea unui păianjen, ar fi sărit în sus, ţipând, n-ar fi fost de niciun folos tribului şi speciei.

Frica de şerpi

Şi această fobie pare una „de supravieţuire”, altfel nu s-ar explica de ce e atât de răspândită. Pe vremea când au apărut primii oameni, Pământul era deja plin de şerpi (la ora actuală se cunosc aproape 3000 de specii) dintre care mulţi erau veninoşi. Aşadar, şerpii puteau fi o ameninţare serioasă, iar oamenii au învăţat de timpuriu să se ferească de ei. Ar fi de înţeles, astfel, de ce unii se sperie de şerpi chiar dacă îi văd doar într-o poză ori la televizor; fobia de şerpi o au mulţi oameni care nici n-au văzut vreodată un şarpe în realitate.



Într-un experiment foarte interesant, participanţii - adulţi şi copii - au trebuit să detecteze imaginea unui şarpe printr-o multitudine de alte imagini ale unor elemente din natură. Şi toţi au reuşit să detecteze şarpele mai rapid decât alte subiecte - flori, broaşte sau omizi. Cercetătorii cred că această abilitate (poate dobândită în cursul evoluţiei) de a repera rapid un şarpe în peisaj i-ar fi ajutat pe strămoşii noştri să supravieţuiască şi tot ea ar sta la originea acestei fobii (ofidiofobia), una dintre cele mai răspândite din câte există.

Sursa: descopera.ro