România în anul centenarului Marii Uniri și la 365 de zile distanță de examenul de maturitate în Uniunea Europeană

Acum 100 de ani, România intra în 1918, ultimul an al Marelui Război, cu obiectivul întregirii neamului drept cel din urmă pas pas în făurirea statului român modern. După campaniile câștigătoare din vara anului 1917, monarhia, guvernele care s-au succedat în acel an (I.C. Brătianu, Averescu, Marghiloman, Coandă și, din nou, I.C. Brătianu) din cauza situației politice generată de război și românii au avut un singur țel pe care în mai puțin de un an, beneficiind și de contextul favorabil al încheierii conflagrației, l-au înfăpuit pas cu pas până la 1 decembrie.

Astăzi, 20 de milioane de urmași răspândiți pe tot mapamondul pășesc în anul centenarului Marii Uniri în cu totul alte cadre de referință decât la 1918: țara lor traversează în prezent cea mai bună perioadă a sa din ultimii 70 de ani (deși primejdiile care îi dau târcoale sunt consistente), este membră de 11 ani în Uniunea Europeană și de 14 ani în NATO și de aproape trei decenii românii s-au angajat pe calea democrației și pe cea a valorilor lumii occidentale, având drept busolă bunăstarea, prosperitatea și stabilitatea. Trecerea dintre ani a fost dintotdeauna moment de mari cotituri pentru națiunea română: 1) la 1 decembrie 1918 națiunea română se întregea; 2) la 30 decembrie 1947 ultimul monarh al României, Mihai I, era forțat să abdice de către un regim comunist în ascensiune; 3) între 16-26 decembrie 1989, după aproape cinci decenii de totalitarism, revoluția română a pus capăt regimului instalat opresiv în anii următori celui de-al Doilea Război Mondial; 4) la 1 ianuarie 2007 România intra în marea familie europeană a democrației, păcii și prosperității.

Nici această trecere dinspre 2017 spre 2018 nu face o excepție. Și nici cea dinspre 2018 spre 2019 nu o va face.

România intră în anul centenarului în același timp în care calendarul începe să contorizeze ultimele 365 de zile până când țara noastră va deține, în premieră, președinția Consiliului Uniunii Europene, singura instituție europeană care are, timp de șase luni, câte un stat membru la conducere al cărui mandat este să faciliteze cadrul pentru decizii asumate în interesul unei Uniuni Europene mai puternice, mai democratice și mai solide.

La 100 de ani de la Marea Unire, România are în contul său câteva realități de necontestat. Unele care îi permit să culeagă beneficii strategice, altele care o defavorizează considerabil și o slăbesc repede și sigur.

România este un aliat de nădejde și indispensabil în cadrul NATO și un partener strategic al Statelor Unite de peste 20 de ani. Ambele aserțiuni sunt dovedite cel puțin prin evoluțiile din ultimul an: găzduirea de către România a Adunării Parlamentare a NATO, președintele României a fost primul lider din Europa Centrală și de Est primit la Washington de către noul președinte american, cele mai importante exerciții pentru descurajare militară din partea estică a NATO din 2017 au avut loc în România, iar Statele Unite au decis să considere România drept una dintre cele 13 țări eligibile să dețină sisteme de apărare Patriot.

România este una dintre cele pro-europene societăți din interiorul Uniunii Europene și care promovează mai multă integrare europeană. Dincolo de măsurătorile din eurobarometre și diferite sondaje, ale căror rezultate pot varia în funcție de metodologie, sutele de mii de români care au protestat în ultimul an împotriva diferitelor modificări legislative pentru ca acestea să nu prejudicieze statul de drept și lupta împotriva corupției, indispensabile parcursului european al României, arată atașamentul societății pentru valorile UE. La nivelul integrării europene, România nu numai că se poziționează în favoarea unei Europe mai unite, însă a dovedit prin două exemple – cooperarea consolidată pentru înființarea Parchetului European și cooperarea structurată permanentă în materie de apărare – că este dispusă să facă parte din nucleul dur al Uniunii Europene. La toate acestea, îmi permit să adaug argumentul de cea mai înaltă expresie simbolică: faptul că, la 9 mai 2019, România va deveni țara care va găzdui primul summit al liderilor UE de Ziua Europei, o reuniune nu doar simbolică, ci și încărcată de decizia adoptării agendei strategice a Uniunii Europene până în anul 2024.

Rămân, însă, realitățile care defavorizează și slăbesc România. Lipsa infrastructurii care să interconecteze regiunile istorice care s-au unit în urmă cu 100 de ani, lipsa unui efort dedicat și structurat național pentru reconectarea cu diaspora și, nu în cele din urmă, bătăliile obscure ale clasei politice în favoarea celor puțini și corupți în locul viziunii în favoarea celor mulți români aspiranți la o viață mai bună a lor și a generațiilor viitoare. Din nefericire, anul 2018 nu va fi doar un an al intrării României în rândul națiunilor care celebrează cel puțin un secol de la desăvârșirea idealului național sau un an al pregătirii celui mai important test de maturitate politică și administrativă de la începutul acestui secol, ci va fi și un an care românii și România trebuie să evite să intre în corul negru al derapajelor și decăderii democratice atât de mult patentate la Varșovia sau Budapesta.

La mulți ani cu viziune, România!

Robert Lupițu, caleaeuropeană.ro