Protoiereul Petru BUBURUZ: de la Marea Adunare Națională la 88 de ani – Epigoni sau urmași? Cine îi va continua drumul?

La 88 de ani, protoiereul Petru Buburuz rămâne o lumină vie a credinței și demnității basarabene. Preotul care a binecuvântat Marea Adunare Națională ne cheamă, prin însăși viața sa, la întrebarea esențială: vom fi epigoni ai uitării sau urmași demni ai jertfei și credinței strămoșești?

Există în istoria recentă a Basarabiei figuri care, asemenea unor stânci, au rezistat vremurilor și au luminat drumul unei comunități aflate între uitare și renaștere. Protoiereul Petru Buburuz este una dintre aceste figuri. La 88 de ani, cu trupul poate împovărat de ani, dar cu privirea încă aprinsă de credință, el rămâne simbolul preotului luptător, al slujitorului care a știut să împletească altarul cu agora, rugăciunea cu fapta publică, curajul cu smerenia.

În toamna fierbinte a anului 1989, când Basarabia încă trăia sub zidurile de piatră ale imperiului sovietic, el a avut tăria de a ieși în fața a sute de mii de oameni la Marea Adunare Națională și de a rosti binecuvântarea lui Dumnezeu asupra mulțimii. Acest gest, simplu și firesc în tradiția românească, avea atunci greutatea unei revoluții: în acea clipă, credința și identitatea națională se îmbrățișau în văzul lumii, iar preotul devenea glasul unei națiuni care își regăsea sufletul.

Petru Buburuz nu a fost doar un simbol de moment. Viața lui ulterioară, dedicată reactivării Mitropoliei Basarabiei și apărării dreptului ei de a exista în fața piedicilor administrative și politice, dovedește o perseverență de fier. El a înțeles că ortodoxia basarabeană nu este doar ritual, ci memorie vie a românității de dincolo de Prut. Prin articole, prin cuvânt pastoral, prin activitatea sa editorială, a hrănit conștiința comunităților, a cultivat respectul pentru limba română și pentru istoria națională.

Valorile sale sunt clare și de neclintit:

· Credința ca liant al comunității – parohia nu este doar un loc de rugăciune, ci și un spațiu de solidaritate și educație spirituală.

· Identitatea culturală și lingvistică – limba română, tradițiile, cântările, istoria neamului sunt parte organică din viața Bisericii.

· Curajul civic – gestul din 1989 și implicarea sa publică arată că Biserica nu poate fi redusă la tăcere în momentele cruciale ale istoriei.

· Perseverența – în fața proceselor, a marginalizării, a tensiunilor, el nu a cedat, ci a apărat Mitropolia Basarabiei ca pe un drept de existență spirituală al poporului.

· Educația religioasă – prin publicații și activitate culturală, a promovat o teologie accesibilă, orientată spre formarea sufletului și a minții.

Şi totuşi, întrebarea se ridică inevitabil: Cine îl va urma?

Dacă privim către generațiile de după 1990, constatăm un gol dureros. Entuziasmul renașterii naționale a lăsat loc, treptat, unei indiferențe crescânde. Generația care a visat libertatea și a luptat pentru limbă, credință și istorie pare să fi născut, prea adesea, urmași dezinteresați de rădăcini. „Epigonii” lui Eminescu se întorc parcă și în fața noastră: acolo unde părinții și bunicii erau pregătiți să se sacrifice pentru ideal, tinerii de azi caută refugiu în superficialitate, în valurile efemere ale rețelelor sociale, în uniformizarea globală.

Nu este o condamnare, ci o constatare amară: generația „TikTok” e tot mai departe de valorile pentru care Buburuz și contemporanii lui au înfruntat regimuri, interdicții și persecuții. În locul unei Biserici care să fie izvor de identitate, mulți tineri văd doar o instituție străină, îndepărtată de preocupările lor. În locul unei istorii glorioase, preferă miturile facile ale consumului. În locul limbii române cultivate ca pe o comoară, se instalează un amestec precar, fără rădăcini.

Și totuși, tocmai aici se află puterea evocării: viața și opera lui Petru Buburuz nu sunt doar trecut, ci provocare. Într-o vreme în care „epigonii” par să fi luat locul eroilor, figura protoiereului este un semn că verticalitatea, curajul și credința nu mor niciodată. Ele pot renaște, dar au nevoie de modele.

Consider că rămâne un mare păcat al timpului nostru: protoiereul Petru Buburuz nu este cinstit de oficialități așa cum s-ar cuveni unei personalități istorice marcante. El nu are nevoie de diplome sau aplauze întârziate; voi sunteți cei care aveți nevoie de stâlpi de conștiință. O societate care se pretinde democratică nu poate fi clădită pe complezență, răsfățși uitare. Din păcate, aceeași soartă o împărtășesc și alți înaintași iluștri, dispăruți fără a fi prețuiți cum se cuvenea – iar tăcerea și indiferența oficială le acoperă meritele mai bine decât orice laudă ipocrită.

Un stat fără repere morale rămâne rătăcit, iar cine uită și nu cinstește pe cei care au pus temelii nu face decât să se prăbușească singur. Viitorul nu se clădește cu uitare și nepăsare – el se naște din respect și fapte adevărate.

Astfel, Buburuz nu mai este doar un om; el devine măsura cu care se cântăresc generațiile. Dacă noi, cei de azi, nu vom ridica ștacheta până la înălțimea sacrificiului său, riscăm să fim condamnați la mediocritate. Dar dacă vom înțelege că el ne-a lăsat nu doar amintirea unui gest la Marea Adunare Națională, sau Podul de Flori, ci o moștenire spirituală, atunci poate vom putea răspunde întrebării arzătoare: Cine îl va urma?

La 88 de ani, protoiereul Petru Buburuz nu este doar o prezență vie în istoria recentă a Basarabiei; cifra însăși a vârstei sale pare să fie un semn. 88 – două opturi întrepătrunse, simbol al infinitului și al divinității – nu o simplă coincidență, ci o chemare către noi toți să ne trezim, să ne ridicăm privirea și să continuăm ceea ce alții au trăit și înfruntat cu credințăși curaj.

În această lumină, întrebarea „Cine îl va urma?” nu mai este doar retorică: devine invitația personalăși colectivă de a nu lăsa uitarea să se aștearnă peste sufletul unei națiuni.

Îl va urma oricine va avea curajul să îmbine credința cu demnitatea, să apere tradiția cu argumente vii, să transforme memoria într-un viitor autentic. Îl vor urma toți cei care vor refuza să fie epigoni și vor alege să fie fii demni ai unui neam cu rădăcini milenare și cu chemare spre înălțimi, spre lumină.

Așa să ne ajute Dumnezeu!

Andrei Doncilă