OMAGIU // Da, n-am fost un milion azi în stradă. Am fost 23 de milioane, în țară, în gări și peste tot în lume

sursa: google.ro

Întrebat de ce nu-i critică pe români, Regele Mihai a răspuns: „Eu când vorbesc despre români, vorbesc despre mine”.

Cei mai mulți oameni au venit, de dimineață, în fața Palatului Regal.

Erau îndurerați și primele strigăte, „Regele Mihai”, „Jos comunismul!”, au adus o boare de nedumerire pe fețele oaspeților străini și o crispare evidentă în tribuna oficialilor români.

Aerul abia susținea liniștea grea.

După ceremonie, mulțimea a vrut să coboare pe Calea Victoriei, dar nu a fost posibil.

Oamenii au luat-o, ca printr-o strungă, pe trotuare.

Jandarmii dădeau din umeri: „Acestea sunt ordinele”.

Masa compactă s-a spart și, odată cu ea, au dispărut și strigătele: „Regele Mihai”, „Jos comunismul!”, „Monarhia salvează România!”.

„Jos comunismul!” nu se referea la cineva anume, era, mai degrabă, perechea asortată a strigătelor despre Rege, populare la începutul anilor 90.

Virată în alb și negru, această fotografie a lui Dan Mihai Bălănescu arată ca o procesiune din Bucureștiul interbelic

Abia de la Hotelul Continental, ce amintiri!, s-a putut intra pe carosabil.

Dar deja multe femei, și bărbați se răspândiseră, prin „Academiei” și pe celelalte străzi care dau înspre „Universitate” și „Unirii”.

Unii au plecat spre casă.

Mulțimea s-a refăcut la capătul Căii Victoriei, pe cheiul Dâmboviței, și a umplut ambele sensuri.

Acolo erau mai bine de 15.000 de oameni, îi punem doar pe cei ce mergeau umăr la umăr, o estimare reținută, pe placul unui Rege decent, care n-ar fi umflat niciodată cifrele.

Obsesia noastră eternă: „Câți suntem?”. Mai mulți sau mai puțini ca „ei”?

Dar azi nu mai există „noi” și „ei”. Cel puțin nu pozăm în căutarea conflictului. Un conflict și o diferență necesare, dar uneori putem căuta numitorul comun.

Valul pelerinilor s-a spart din nou în fântânile inutile și părăsite ale lui Ceaușescu din Piața Unirii.

Bine că nu era apă în ele! Și că n-au dat drumul la „arteziene”.

Oamenii s-au separat. Asta e Victoria Socialismului. Separarea.

Unii au mers înspre cele două ecrane mari din parcul din fața magazinului „Unirea”, bună idee a Primăriei!, alții au umplut buza dealului Patriarhiei.

Ca să parcurgi distanțele trebuia să mergi, ca furnicile acrobate, pe marginile sparte ale fântânilor.

Ne-am îngropat Regele.

Oamenii l-au însoțit mai apoi printr-un București mut, spre Băneasa.

L-au salutat apoi, în gări, mii de gazde neașteptate.

8.000 de români au venit în Pitești, doar ca să vadă trenul! Că n-au apucat să vadă altceva.

Cineva din rândul patru doar a auzit trenul.

Alte mii au stat în fața gării din Curtea de Argeș. În întuneric, ca să fim sinceri.

Să nu uităm. Cu mare probabilitate, viteza trenului cu care a fost izgonit din țară în 1947 a fost aceeași cu cea a trenului cu care l-am dus la mormântul strămoșilor în 2017. Viteza tehnică, cea posibilă, nu discutăm despre circumstanțele ceremonialului.

Imaginile cu miile de oameni luminând peroanele cu telefoanele mobile sunt emoționante.

La Curtea de Argeș peronul e strâmb, gara e în paragina obișnuită. Oamenii sunt calzi.

Da, azi nu am fost un milion.

E cineva supărat? Dovedește asta ceva defectuos despre noi?

Episcopul Calinic al Argeșului povestea la Digi 24 întâlnirile sale mai puțin cunoscute cu Mihai I.

Preotul l-a întrebat dacă nu e supărat pe nesiguranța, dezorganizarea și, poate, pe lipsa de implicare a românilor.

I se păruse părintelui Calinic, așa cum ni se păruse tuturor, că Regele e special prin faptul că, exilat fiind, nu-și vorbise niciodată neamul de rău.

Nu statul comunist, ci oamenii, e o diferență.

Și e valabil pentru oricare dintre noi, de atâtea ori critici și neînduplecați în a-i judeca pe compatrioți.

Și Mihai I explică: „Eu când vorbesc despre români, vorbesc despre mine”.

Ce spune Regele? Că nu se poate delimita de felul de a fi al alor săi. Că nu e corect.

Excluderea pe ideea „defectele sunt la ceilalți” nu ajută.

Înmormântarea Regelui Mihai ne arată că e o mare nevoie de includere, nu numai la bine.

Pentru că, acum, clar nu ne e bine. Oamenii sunt triști, și ziua aceasta ne-a găsit aproape disperați și nu neapărat pentru moartea Regelui, căci acest moment e despre noi.

De aceea azi a contat tăcerea profundă.

E nevoie să ne acceptăm așa cum suntem, cu defectele, dar și cu bunele capacități.

În aceste câteva zile, organizarea a fost impecabilă, având în vedere și fluxul de oameni, valul de emoție și dificultățile unui oraș blocat și ale unei țări unde câinii latră din curțile argeșene, când oamenii o iau la fugă pentru a urmări convoiul.

Iar în Capitală, gândiți-vă că Bucureștiul e deja sufocat, nu s-a auzit niciun claxon când s-a blocat întreaga sa axă!

O excepție de la solemnitatea riguroasă a făcut-o imaginea TV îndelungată cu familia hurducată în tren, lângă sicriu, o cedare o regalității postmoderne în fața reality show-ului.

Personajele arătau ca în gagurile filmelor mute în care se amestecă involuntar cușetele.

La un moment dat, din cauza balansului, Margareta, Custodele Coroanei, s-a agățat de suportul de la geam. Regele s-ar fi amuzat.

Dar și micile gafe fac parte din firea noastră.

„Eu când vorbesc despre români, vorbesc despre mine”.

Avem patru milioane de români emigrați în străinătate, victimele unui exil al lipsei de speranță.

Alte 19 milioane, în țară, îndură aceeași senzație.

Câți am fost azi, la moartea Regelui?

23 de milioane, aici, pe Calea Victoriei, în gările din Chitila, Titu, Pitești, la Curtea de Argeș.

23 de milioane aici, în Europa și în America, peste tot unde se vorbește românește.

Și, când vorbim despre români, să ne amintim că vorbim despre noi.

Sursa: tolo.ro