Oazu Nantoi, despre viitorul președinte al R. Moldova: „Suntem capabili să ne unim și să facem primul pas pentru a pune capăt „fenomenului Plahotniuc”?”

„Pleacă-ai noștri, vin ai noștri,/ noi rămânem tot ca proștii”, Constantin Tănase (actor)

„E primăvara, iarăși primăvară!!!” – cântă Tudor Gheorghe. Pe când moldovenii (în sensul civic) iarăși aproape că sunt fericiți. Şi nu din cauza primăverii. Cauza e alta – de o manieră miraculoasă li s-a întors mult râvnitul drept de a alege președintele țării! A încetat să vibreze de la microfoane în PMAN ura și disperarea poporului, nimeni nu asaltează clădirea Guvernului, nimeni nu asediază clădirea Parlamentului. Da chiar și miliardul furat, pe care noi încă urmează să-l întoarcem din buzunarele noastre, deja nu mai provoacă ura proletară față de presupușii hoți, de numele cărora ni s-au tocit urechile. Vin alegerile prezidențiale!

Și, conform tradiției nescrise moldovenești, imediat a apărut ideea nobilă despre un candidat unic din partea celora cu demnitate și dornici de adevăr. A rămas o nimica toată – să depistăm și să desemnăm acea persoană, „cu șanse reale”, pentru care, în ziua stabilită la „GBC”, cu fețele și mințile luminate, să ne prezentăm la secțiile de votare, investind ultimul gram de așteptări și speranțe în actul votării.

Istoria democrației autohtone este relativ scurtă, cam de prin 1988 încoace. Și fiece val de turbulențe politice a aruncat în societate nume noi, cu care se identificau așteptările celora dornici de ceva mai bun.

„Mircea Snegur, Mircea Druc la victorie ne duc!” – cineva mai ține minte acest slogan!? Tot așa cum a rămas în trecut și acea frumoasă zi de 28 mai 1991, când o doamnă mergea pe bulevardul Ștefan cel Mare și Sfânt și plângea în hohote, exclamând din când în când: „Eu așa l-am crezut!!!”.

L-a crezut doamna pe Mircea Snegur în urma neînțelegerilor cu care, în acea zi frumoasă de mai, a fost demis din funcția de prim-ministru celălalt idol al doamnei – Mircea Druc. Și-n sufletul doamnei s-au ruinat acelea așteptări naive, legate de faptul că-n fruntea țării, în sfârșit (!), au ajuns „ai noștri”! După care miracol, peste noi toți, urma să pogorască simfonia renașterii naționale și fericirii garantate.

Ani și cicluri electorale au trecut de atunci. „Ai noștri”, fiind de noi aleși, s-au perindat la putere pentru ca, azi, să ajungem nu numai la constatarea stării de captivitate a statului, ci și la pierderea încrederii oamenilor în perspectiva de existență a acestei țări, în posibilitatea de a schimba situația în bine prin implicarea cetățeanului în activitatea politică, prin participarea la alegeri, cel puţin.

Am ajuns la o criză morală fără precedent a societății – 91% nu cred că „Republica Moldova este guvernată de voința poporului”, 78% nu cred că „alegerile în Republica Moldova sunt libere și corecte”. Tot mai multă lume, în primul rând cei tineri, școliți, competitivi, privește la statalitatea Republicii Moldova ca la o navă ce naufragiază, de pe care trebuie să te cărăbănești cât nu e târziu.

Totuși, cei optimiști percep crizele politice drept niște oportunități pentru a ne rupe de pe traiectoria de sinucidere colectivă, pentru a trece la ceva mai bun și omenesc. Viața oricum continuă! Iată și un nou șef al Departamentului Vamal avem! Deci, să fim optimiști!

Pentru început, propun să facem abstracție de nume concrete și să inițiem o discuție cu privire la acel set de aptitudini, pe care ar fi de dorit să le aibă un președinte dorit de noi, cei mulți, care se identificau cu protestele demarate de Platforma Civică „Demnitate și Adevăr”. Și, nu în ultimul rând, despre rolul pe care urmează să-l joace acest președinte în procesul deloc simplu (!) de rupere a statului din captivitate.

Nu e cazul să uităm că, în primăvara frumoasă a anului 2009, unii lideri, „de-ai noștri”, cu spumă la gură, jurau că Voronin neapărat „va ajunge la pușcărie!!!” – numai votați-ne, fraților și surorilor!!! Și i-am votat! Mai mult, la 7 aprilie, tineretul a zdruncinat piramida puterii, cimentată de slugărnicie și lăcomie, creată de Voronin. Unde-s acei tineri?

După aceasta, cu ce ne-am ales? Cu slogane proeuropene?! Pe când, în culisele zoioase ale democrației autohtone, „ai noștri” au preluat de la Voronin controlul asupra structurilor statului de drept, împărțindu-le banditește între ei. Firește că n-au fost uitate nici fluxurile financiare din economia tenebră, unele dintre care (cu excepția celora deja controlate de Plahotniuc) au început să curgă în alte buzunare – cele „proeuropene”!

Dar nici măcar Voronin nu a ajuns la pușcărie! Își continuă businessul politic. Recent am avut ocazia să admirăm cum, din hoitul politic al „voronismului”, îmbălsămat cu bani furați, a răsărit vlăstarul timid și gingaș al „social-democrației”, gata să-l voteze pe Plahotniuc la funcția de „Pahan al întregii Moldovioare”! Norocul lui Olof Palme că a murit la timp, fiind împușcat de un ucigaș rămas necunoscut! Altfel, s-ar fi sinucis, sărmanul, aflând de apariția „social-democrației” moldovenești, cu care a acceptat să se culce într-un pat politic („majoritate absolută” se numește) chiar și neînfricatul Mihai Ghimpu!

Proeuropenii „noștri”, la capitolul lăcomiei și al cinismului, l-au depășit pe Voronin, tătuca lor spiritual. Pe când noi, uitând deja de Voronin, de dorința noastră de a-l vedea la pușcărie, iarăși visăm ca cineva să-i „bage la pușcărie” pe proeuropenii „noștri” de adineaori! S-a mers și mai departe – majoritatea din PMAN a fost entuziasmată, când cineva a citat la microfon o mostră a creației din popor: „Plahotniuc, nu uita – vrem papuci din pielea ta!”.

Azi PMAN e pustie. De papuci nu se aude nimic. La pușcărie a ajuns doar Filat. Poporul, însă, nu se știe din care motive, nu crede în triumful dreptății și lumina adevărului, în versiunea lui Ilan Şor și a dnei Bețișor. Nu crede nici în întoarcerea miliardului furat. Ce ne facem?

Vreo șase ani în urmă, împreună cu Alexandru Tănase, am participat la o emisiune la postul de radio „Vocea Basarabiei” și nițel l-am surprins, declarând că: „Republica Moldova nu a avut parte de nicio guvernare de statalişti”. După ce, pentru a spulbera nedumerirea interlocutorului, am fost nevoit să tălmăcesc, că nu e vorba de „statalism” în versiunea lui Sergiu Nazaria (azi e mai la modă noțiunea de „dodonism”), ci e vorba de constatarea tristă, că nici o guvernare, din cele pe care le-am avut după ce ne-a căzut în cap independența, n-a fost în stare să conștientizeze că rezolvarea tuturor problemelor cu care se confruntă statul și cetățenii lui este imposibilă fără edificarea unui stat de drept, democratic și funcțional!

Prin urmare, în opinia mea personală, avem nevoie de un președinte cu viziuni profunde și sistemice asupra tuturor problemelor cu care se confruntă statul Republica Moldova, care-și dă seama care sunt multiplele carențe ale statalității Republicii Moldova. Un președinte, lipsit de asemenea viziuni, nici nu va fi capabil să-și completeze echipa de consilieri, nemaivorbind de promovarea unor politici de lungă durată de scoatere a țării din criză.

Nici nu se discută faptul că societatea are nevoie de un președinte neșantajabil și cu verticalitate. Criza cea mai gravă, cu care ne confruntăm, așa cred eu, este cea morală – toate celelalte sunt niște derivate. Dacă dorim demnitate și adevăr, în condiții de criză, când totul e sfidat cu cinism, nu putem să ne așteptăm de la Președintele ales doar respectarea strictă a buchii legii!

E nevoie de un președinte – jucător puternic, activ și ingenios, care va ține permanent în șah actuala clasă politică, pregătind, cu sprijinul întregii societăți, înlăturarea ei și urcarea pe o treaptă calitativ nouă de funcționare a mecanismului statalității în ansamblu. Deoarece, ceea ce noi azi numim „stat” arată ca o parodie pe dinafară și este o umilință pe interior.

În plus, dacă suntem conștienți de importanța creării unui stat de drept funcțional, în care toți hoții, indiferent de cantitatea banilor furați și funcția deținută, vor fi condamnați în baza legii, atunci avem nevoie de un președinte cu viziuni sintetice și profunde în ceea ce privește proiectul de statalitate a Republicii Moldova în toată complexitatea lui – de la atingerea consensului privind pietrele de temelie a acestui proiect statal, până la crearea economiei naționale, care încă nici nu există.

Avem nevoie de un președinte care știe cum de rupt din mizeria degradării satul moldovenesc, cum de întors definitiv pagina rușinoasă a „conflictului transnistrean”, cum să asigurăm securitatea națională a statului în pofida tuturor turbulențelor regionale.

Nu! Nu, stimate cititor! Eu n-am uitat. Nu e vorba de pogorârea peste noi a vreunui Demiurg autohton, ci de alegerea unui „simplu președinte”, cu atribuțiile lui ultra-modeste! Totuşi, în condițiile când societatea noastră încă permite să fie manipulată și dezbinată de partide pretins doctrinare, anume unui președinte cu asemenea aptitudini ar putea să-i revină șansa de a consolida societatea, de a canaliza energia ei într-o albie, care ar putea să ne aducă la o altă calitate a procesului politic, la o stare mult mai optimistă de spirite din societate.

Și, aici, ajungem, în opinia mea, la un alt moment sensibil al frământărilor în jurul candidaturii „cu șanse reale” la Președinție, dorite de cei dornici de demnitate și adevăr: viitorul președinte nu trebuie să se identifice cu un singur partid. Admitem că am reușit și președintele ales iarăși va fi „al nostru”. Or, actualul Parlament, dominat de cei cinici, aroganți și pricepuți doar la „scheme”, tot același rămâne! Cu el ce ne facem, din momentul când această realitate sufocantă și amenințătoare poate fi schimbată doar prin alegeri parlamentare, prin luptă, condițiile căreia va dori în continuare să le dicteze acel de la „GBC”?

Aceasta înseamnă că președintele ales va avea obligațiunea morală de a se implica direct, cu sprijinul societății, în lupta pentru zdruncinarea și demontarea sistemului existent de spălare de creieri prin intermediul holdingului lui Plahotniuc și canalele TV, de care s-a pricopsit (așa se zvonește-n târg) un oarecare Dodon. Va avea obligațiunea de protejare, pe toate căile posibile și imposibile, a normelor democratice, inclusiv prin poziționarea sa deschisă de partea acțiunilor de protest. Deoarece, fără respectarea acestor norme fundamentale, va fi imposibilă consolidarea partidelor politice principial noi – necorupte şi libere de fourierism intern. Mai ales că, partidele apărute sunt încă destul de slăbuțe (între noi fie vorba) și se cere multă muncă pentru ca ele să fie capabile, nu numai să rupă puterea din mâinile celui de la „GBC”, dar și să aducă o altă calitate a actului de guvernare.

Or, ținând cont de cele expuse, nu va fi bine, în opinia mea personală, dacă acest președinte se va identifica cu un singur partid. Pe Voronin l-am avut. Un asemenea președinte nu va fi capabil să asigure condițiile, în egală măsură, pentru consolidarea partidelor de tip nou. Problema schimbării din temelie a clasei politice compromise și corupte, cel mai probabil, va rămâne nerezolvată. Avem de gândit.

„Au înnebunit salcâmii” – cântă Tudor Gheorghe. N-a rămas mult timp nici până la înfloritul salcâmilor, nici până la momentul când la „GBC” se va decide asupra datei și condițiilor alegerilor prezidențiale. Nebunia o lăsăm pentru dragostele primăvăratice – avem nevoie de o discuție sinceră și responsabilă privind căile de mobilizare a societății, avem nevoie de calcule raționale și responsabile pentru trasarea în comun a unei „Căi de Parcurs” ce va cuprinde, cel puțin, intervalul de timp până la următoarele alegeri parlamentare, implementarea căreia va da peste cap planurile, trasate la „GBC”, și ne va trezi definitiv „din somnul cel de moarte”. Să nu uităm nici de problema bugetului, în situația când aparatul represiv al regimului va avea grijă ca nimeni să nu îndrăznească să vină cu o contribuție financiară. De, regim banditesc, cine încă n-a înțeles.

„Logica” politicienilor înainte de alegeri este una foarte specifică. Drept urmare, s-ar putea să ne alegem nu cu unul, ci cu o duzină de candidați, toți – „luptători cu Plahotniuc” trași pe sprinceană! Ceea ce ar putea să-i ajute lui Plahotniuc, utilizând toate pârghiile disponibile, să promoveze-n turul doi tocmai doi candidați, ambii controlați de el. Ceva de tipul lui Igor Dodon și Marian Lupu, să nu le fie cu supărare.

Un asemenea comportament al celor „buni”, soldat cu rezultatul alegerilor dorit de Plahotniuc (şi de Kremlin) va demoraliza și mai mult societatea, va lovi dur în perspectiva schimbării prin alegerile parlamentare care oricum vor veni peste noi.

Dacă iarăși se va călca pe această „greblă politică”, noi, cei „buni”, vom reveni la bocete în fața diplomaților străini, despre „stat captiv”, despre viclenia lui Plahotniuc şi despre popor, care „nu este gata pentru democrație”. Totodată, va apărea și ceva „nou” – multiplii candidați „anti-Plahotniuc” se vor acuza reciproc de „trădare”. Măria sa poporul se va întoarce cu spatele la idolii făliți și nimeni nu se va consuma cu bocete, ca acea doamnă în frumoasa zi de primăvară din 28 mai 1991 – încă un val de moldoveni va pleca definitiv de pe nava naufragiată a proiectului de statalitate a Republicii Moldova.

Acuzații la adresa lui Plahotnuc avem berechet. Sloganul „Hoții la pușcărie!”, ce a tot răsunat în PMAN, este dat uitării. Întrebarea rămâne deschisă – admitem că un oarecare Plahotniuc este „rău” şi anume el este cauza tuturor relelor. Or, noi, cei care-l acuzăm, care cu miile am venit pe frig la acțiunile de protest, care cu sutele de mii i-am simpatizat pe acei veniți în PMAN şi ne considerăm „mai buni”, suntem noi capabili să ne unim și să facem primul pas pentru a pune capăt „fenomenului Plahotniuc”?

22 martie 2016, Chișinău