17:31:35 24.09.2018
 
Stiri

Nina Corcinschi, în dialog cu Andrei Țurcanu: De fiecare dată, în final, mă simțeam ca un făt născut de poezie

Social 17.07.2018 11:19 Vizualizări825 Autor: Ziarul National
Nina Corcinschi, în dialog cu Andrei Țurcanu: De fiecare dată, în final, mă simțeam ca un făt născut de poezie RFI România

„Țin prea mult la ideea de valoare și adevăr, am un sentiment al dreptății prea accentuat ca să manifest vreo considerație față de nimicurile lumii acesteia”

Stimate domnule Andrei Ţurcanu, cum arată viaţa dvs de până acum, dacă ar fi să o povestiţi în câteva fraze?Aveţi cumva, pe lângă sentimentul împlinirilor, şi sentimentul că aţi ratat ceva irecuperabil, o sansă ireversibilă?

Sunt un maximalist și, cred, cu asta am spus multe. Am vrut mereu totul. Tot sau nimic. De aici și rarele (și marile) bucurii și multe-multele deziluzii, eșecuri, căderi, prăbușiri interioare. Dar tot de aici vine și înverșunarea, mereu reînnoită, de a porni lucrurile de la capăt iar și iar, cu o perseverență soră cu disperarea. Sisif, în acest sens, mi-e un fel de fantasmă a predestinării. Așa că viața mea de până acum e o continuă urcare de pietroaie pe vârful muntelui. Cele mai multe mi-au scăpat din mâini. Unele pe la jumătate de urcuș, altele în chiar vârful muntelui. Nu vreau să mă lamentez pe destin. Destinul e așa cum și-l face omul și doar foarte puțin depinde de jocurile hazardului, de vrerile oamenilor ori de întâmplările istoriei. În schimb, stâncile pe care am reușit să le ridic sus, unele după așteptări înfrigurfate de luni și ani de zile, altele după munci chinuitoare și eforturi extenuante, au fost marile, infinitele, suferindele, suferindele, suferindele mele bucurii. Bucurii de o clipă. Chiar dacă, uneori, o clipă egalează cu o veșnicie, dar numai o clipă. După aceste bucurii urmează, invariabil, insatisfacțiile, îndoielile, negrele decepții. Sentimentul împlinirii cade într-un gol al fărădesensului și în față iar apare altă stâncă. Alt pietroi așteaptă să-l ridic în crucea cerului, acolo unde mi se dezlegă nodurile sorții.

Numai acești bolovani ai destinului mă tentează, mă mângâie și mă îmboldesc să merg înainte. În rest, tot ce ține de deșertăciunile lumii, de o „glorie-n pustiu”, cum spun într-o poezie din tinerețe, de vanități trecătoare, de lustrul unor distincții, titluri sau laude de complezență îmi displace profund sau mă lasă rece, nu contează pentru mine.

Dacă am sentimentul că am ratat ceva irecuperabil, o sansă ireversibilă? Firește, am avut mereu acest sentiment. Dar nu am stat să plâng în năframă și mă jelui pe soarta haină. Când am ratat ceva, am căutat să recuperezîn altă parte. Un eșec existențial pentru mine înseamnă adesea o izbândă de creație. O irosire în van într-o încercare a vieții m-a mobilizat de multe ori pentru un efort cu o miză mai mare. Detest mizele mărunte și idealurile meschine. Și mai mult desconsider mijloacele lipsite de noblețe pentru atingerea acestora. Să port țucala cuiva, chiar dacă acesta ar fi Dumnezeu, îmi repugnă profund. Aplaudacii, pupincuriștii, țiitorii de pantaloni, greblători de ranguri și însemne oficioase, m-au dezgustat întotdeauna. Mai ales, dacă la mijloc este, cum se întâmplă cel mai adesea, și o trădare a interesului național sau o atitudine de impietate față de valorile neamului. Funcțiile, demnitățile, fala acestora m-au întristat până la greață. Aici rămân neclintit cu povața tatălui meu, care zicea cu o vorbă populară: „Ia seama, fiule, bani au și țiganii, dar n-au cinste!”

Țin prea mult la ideea de valoare și adevăr, am un sentiment al dreptății prea accentuat ca să manifest vreo considerație față de nimicurile lumii acesteia. Așa că sper să fie înțeles de ce nu am stat zile, săptămâni pe la ușa cuiva, să mă milogesc ca să se facă vreo monedă, un timbru cu chipul meu ori ca vreo bibliotecă, un gimnaziu sau o stradă să-mi poarte numele. E opțiunea mea.

Ce a fost mai întâi: poezia ori critica literară? De care sunteți mai atașat?

Mai întâi a fost nevoia de a împărtăși cuiva, unui confident ideal, o stare interioară, un sentiment tainic sau niște gânduri, o părere despre o carte. N-am să trișez, la începuturile mele în ale scrisului (tipărit) prevala și un orgoliu de „scriitor”. Era firesc pentru un june capabil de niște frisoane de uimire în fața numelui său reprodus de... un indice biobliografic. Deși tot atât de puternic, ca dorința de afirmare, era și nesiguranța în cele puse pe hârtie, oscilația între certitudinea opiniilor, ciocănite în prealabil pe toate părțile, și ezitările neofitului. Nu că aș fi fost timorat de gloriile literare în viață. Mai degrabă era discrepanța pe care o resimțeam între felul de a vedea literatura în absolut și dibuirile inconsistente încă de debutant. În poezie, e adevărat, mă simțeam într-un dezavantaj psihologic categoric față de colegii mei, Nicolae Dabija, Vasile Romanciuc, Leonida Lari. Ei debutaseră încă de pe băncile școlii și deja la anul întâi de facultate erau „celebrități” literare. De aceea poate am și ținut în secret faptul că și eu comit versuri. În schimb, mi-am luat revanșa în critica literară, avântându-mă cu niște opinii tranșante, ascunzându-mi timiditatea funciară sub un ton categoric, la cenaclurile „Luceafărul” și „Miorița”. Când a fost să-mi fac debutul în scris (cu critică, totuși!), aveam de acum „faima” de viitor „condei auster”, cum îmi scrisese Mihai Cimpoi într-un autograf. „Mohicanul” (așa mi se arăta el) de nici treizeci de ani nu era chiar departe de adevăr dacă ar fi să mă refer la viziunea-model de critică literară pe care mi-o formasem.

O anumită severitate spartană regăsesc și în verbul poeziilor mele, precum aburul lor de visare cu ochii deschiși plutește și printre rândurile articolelor de critică literară. Nu pot să spun că aș prefera un gen înaintea altuia. Doar poate că în poezie am ajuns la niște adâncimi, pe care în critică nu le-am atins. Critica literară necesită un efort sistematic de durată, perseverență și continuitate, iar timpul prețios al maturității mele creatoare, când a fost să scot niște cărți concludente, l-am irosit, cu regret, în goană după năluca unui „vis de taină” care n-a mai ajuns să se împlinească. Vocația de critic, mărturisesc, în foarte mare măsură am ratat-o. Mai exact, am trădat-o. Dintr-un vechi proiect, „O istorie literară a Basarabiei”, care cu anii s-a tot limpezit în interiorul meu, s-a nuanțat în liniile sale esențiale și în detaliile particulare, n-am pus pe hârtie decât niște frânturi disparate, neconcludente în raport cu eșafodajul „construcției” pe care o tot plămădesc imaginar de atâta vreme.

Ce a fost poezia în toţi aceşti ani? Ce v-a dăruit, ce v-a răpit? Ce credeţi că i-aţi dăruit, ce i-aţi răpit? Cât de mult contează biografia omului de fiecare zi, există vreo relaţie între vârsta şi poezia pe care o scrieţi?

Mi-e greu să vorbesc despre poezie în acest mod al dedublării detașate. Ca de altcineva. Ori ca de altceva decât „anii mei triști și, negre, zilele mele”. Ca de un „celălalt” care mi-ar fi dăruit/răpit ceva. Când, în interior, nu o simt și nu o trăiesc altfel decât ca pe sfântul cela dintr-un vechi apolog patristic, zbătându-se viu, cu lanțurile topite la picioate, printre flăcările din cuptorul încins în care a fost aruncat. Un coleg, cu mâna bine bătută zilnic la fabricarea de cârlionți stilistici și gherghefuri poeticești, m-a întrebat odată dacă și eu scriu versuri în fiecare zi. I-am spus adevărul. Scriu doar atunci când în adâncuri se deschid niște abisuri greu de bănuit sub crusta banală a existenței de fiecare zi. Numai în aceste momente din acele profunzimi răbufnesc în afară, răvășitoare, tensiunile unor trăiri uimitoare, teribile. Eminescianul „dureros de dulce” exprimă magistral această stare, care se vrea imperios obiectivată, trecută din registrul încordărilor interioare în cel al scrisului. Amânarea, nu exagerez deloc, comportă niște riscuri reale: un infarct, un atac de apoplexie, ceva, simt atunci, ar putea să se rupă, să explodeze. Aici „vârsta” nu mai contează. Simțurile au aceeași prospețime, aceeași intensitate, iar imaginația se deschide cu aceeași înfrigurare și cu aceeași disponibilitate asociativă, indiferent de anii ce-i porți în cârcă.

E o stare de somnambulie și de trezie extremă, de ardență, învolburări amețitoare și de transparență la limită cu încremenirea,de visare cu ochii deschiși și de luciditate maximă, de rupere din contigent și de scufundare în niște hăuri ale realității unde ritmurile interioare intră în rezonanță cu ritmurile cosmosului, ale Ființei chiar. Ea poate dura o oră, câteva zile sau câteva luni și se poate declanșa oricând, fără vreun semn prevestitor și, adesea, fără o motivare concretă oarecare. Biografia nu mai are nici o importanță. Ori, dacă se întâmplă ca „biograficul” să țină de existența fundamentală, atunci stările poetice se asemuie unor seisme existențiale, cu învârtejiri ale destinului pe buza prăpastiei și cu reflexele jocului disperării-speranță în ochiul de gheață al neantului. Poezia îți deschide toate lacătele lumii și tu i te deschizi cu toate tainele tale într-un act suprem de oficiere sacră, o exultanță-sărbătoare în care te scalzi, primenit, tânăr, reverberând odată cu Poemul care se naște în potrivirea ritmică a cuvintelor.

Până acum a vorbit poetul Andrei Țurcanu. Dar ce zice cititorul de poezie și criticul literar Andrei Țurcanu? Care sunt reacțiile sale în fața textului liric? E tot atât de aprig prins emoțional, sufletește, intelectual ori e mai detașat, mai rece, mai tehnicist, mai „filolog”? Știu din mărturiile dlui Nicolae Bilețchi că Iuriy Kojevnikov i-a spus odată că sunteți un „critic de poezie cu dar de la Dumnezeu”. Ce să însemne această înaltă apreciere?

Iuriy Kojevnicov era un mare iubitor de poezie. Un gurmand cu gusturi aristocratice. Pentru mine poezia pe atunci era TOTUL. Cu o naivitate și o atitudine absolutist-exclusivistă tipică unui romantism al tinereții, aveam un soi de milă soră cu o vanitoasă condescendență față de persoanele pasionate de altceva decât de poezie. Până când într-o zi l-am văzut luminat, după câteva săptămâni de concentrare și căutări febrile, pe un coleg de cameră, un kirghiz tăcut și rasat, în fața unei formule matematice de un sfert de pagină, repetând ca în transă: „Как слаженно вышло!” („Ce coerență!”). Iuriy Kojevnicov știa a pune diagnoze exacte și necruțătoare textelor poetice și autorilor, fără vreo reticență sau jenă față de autoritățile fie chiar sacrosancte pentru opinia publică. Odată, țin minte, îi vorbeam entuziasmat de poezia lui Boris Pasternac citită chiar în ajun. Elanul meu tineresc și cam zvăpăiat, alimentat, firește, și de renumele scriitorului, fusese stimulat de complicatele volute metaforice ale versurilor, care tocmai prin acest luciu de suprafață îmi păruseră seducătoare, neobișnuite. A fost de ajuns să aud din gura îndrumătorului meu un singur cuvânt ca să mă desumflu pe loc: „Вычyрно!” („Emfatic!”). Așa era. Mai târziu această observație m-a ajutat să văd întotdeauna, clar, slăbiciunile autorilor (nu numai de poezie, de altfel!) ce-și acoperă vidul emoțional și de gândire cu o tonalitate de expresie afectată și o stilistică bombastică. Îndeosebi, așa zișii scriitori „filologi”, narcisiaci ai înșiruirii de cuvinte „încondeiate frumos”, cu emuli zeloși recrutați adesea din fauna de grafomani de prin vecinătățile literaturii.

Interesant e că acest mod de lectură și receptare a poeziei mi-a fost dat să-l verific încă o dată, „pe viu”, cu totul din alte surse. Citisem și-mi plăcea felul paradoxal, insolit de interpretare a literaturii de către Paul Valery. Dar poezia sa, oricât am tot încercat să găsesc o nișă de interferență și să stabilesc un contact intim cu ea, nu mi-a reușit. Nici citită în franceză, nici în traducerea lui Paul Mihnea, nu puteam să scap de senzația de artificios, căutat, „lucrat”.În 1989 venise la Chișinău o delegație de poeți din Franța. La o masă rotundă cineva dintre tinerii noștri scriitori a făcut referință la Paul Valery, numindu-l printre alți clasici ai poeziei franceze. Unul dintre oaspeți a sărit ca ars contestând cu vehemență statutul de poet al lui Valery, aducând ca dovadă prețiozitatea rațiocinantă a versurilor sale și argumentul de autor „făcut”.

Poezia nu poate exista în afara fiorului liric, fie că acesta își are sursa în tensiunile cerebrale, fie că e stimulat de vibrații senzitive, de tribulațiile afectivității, de zborul fanteziei ori de elanuri imaginative. Lirismul, trăirea intensă, emoția răscolitiare de sorginte metafizică sau transmisă de trepidațiile evanescente ale simțirii, cutremurul existențial sunt pentru mine semnele poeziei adevărate. În acest sens, sunt o „fosilă” inactuală, un cititor din alte vremuri. Înțeleg perfect intențiile unor autori care preferă înaintea oricăror experiențe de viață jocurile de cuvinte, creții stilistici. Dar nu pot să văd altceva în încercările lor decât o joacă facilă care nu are nimic cu zarurile destinului, cu „distracția” Divinității, cu „nuntirile” unor forțe obscure primordiale. Le descifrez cu ușurință mecanismele și țintele artistice, dar senzația de scamatorie și sentimentul de gratuități ieftine în fața șaradelor lor „poetice” nu mă părăsesc pe o clipă. În paranteză fie spus, doar „prestidigitațiilor deasupra abisului”, cum zici dumneata despre o poetă, le-aș găsi un sens și o justificarte. Dar acest joc este în ordinea metamorfozelor spiritului, după Nietzsche, ultimul avatar. Gilles Deleuze descifrează astfel alegoria din Așa grăit-a Zaratustra a trecerii spiritului din cămilă în leu, apoi în copil: „Cămila e animalul care cară: cară povara valorilor prestabilite, povara educației, a moralei, a culturii. Le cară prin deșert și, acolo, se transformă în leu: leul sparge statuile, calcă în picioare poverile, desfășoară critica tuturor valorilor prestabilite. Leului îi revine, în sfârșit, să devină copil, adică Joc și nou început, creator de noi valori și de noi principii de evaluare.” (Gilles Deleuze, Nietzsche, ALL, București, 2002, p. 5). Afirmația e valabilă și pentru poezie.

La fel e și cu molima minimalistă, ca să continuu ideea de mai sus. Atât timp cât aceasta a fost o reacție la o retorică de suprafață, anchilozată, notația minimalistă era gura de aer a poeziei, șansa de accedere la izvoarele ei autentice. Dar a rămâne la acest nivel de simplă reacție artistică, a nu merge mai departe, spre „estuarul” unui lirism cu ancorare în dramele existențialului ori în tragedia metafizicului, înseamnă a te închide în suficiența altei formule poetice.

Ca cititor, am trăit și, revenind adesea la lectura acelorași autori, trăiesc momente de maximă intensitate emoțională cu poezia lui Baudelaire, Rimbaud, Trakl, Esenin, Lorca... Savurez deliciile oferite cu zgârcenie, treptat, ca un miracol ascuns sub 77.000 de văluri, de versurile concentrate ale lui Kavafis. Mă tulbură până la extaz desfășurările ample ale inspirației lui Saint-John Perse, rămân mut de uimire și emoție în fața străluminărilor tragice care se deschid în poezia Silviei Plath sau Ted Hughes. Înaintea gesticulațiilor poetice zgomotoase și a bufonadelor epatante, prefer întotdeauna profundele oficieri lirice, hălăduirile unor stări fundamentale, surprinse în palpitațiile unui lirism de geneze aurorale sau de stingeri agonice.

Ați pomenit de Sivia Plath. N-ați vrea să-mi spuneți ceva de fascinația morții ca ispită existențială ori ca trăire anormală? Ce a fost ea pentru Silvia Plath? Ce este pentru un poet: inflamarea unei experiențe excesive, oboseală a convenției, urâtul rutinei de fiecare zi? Ne pot sugera ceva important la această temă încercările așa-zișilor „poeți damnați”?

Despre Silvia Plath s-au scris cărți, s-a turnat și un film. Viața ei o regăsim și în romanul autobiografic The bell jar cu titlul în limba română Clopotul de sticlă, o scriere coerentă și trepidantă, cu personaje, e adevărat, excentrice, supuse tratamentelor inumane curente din ospiciile vremii, dar în care consistența narativă a textului nu trădează cu nimic labilitatea psihică sau pulsiunile thanatice ale autoarei. Poate doar o sensibilitate mai intensă se conturează în mod deosebit. În spațiul literar anglosaxon este și un alt exemplu de suicid celebru, cel al Virginiei Woolf. E greu de stabilit motivația lor certă. Mai degrabă e că la mijloc planează un complex de cauze cu o rezonanță psihică, emotivă, volitivă adiacentă unică.

La tema tentanției morții există o literatură întreagă. Fenomenul a fost cercetat din diverse puncte de vedere: psihiatric, psihanalitic, filozofic, antropologic, teologic etc. O statistică apreciabilă, dar și o tradiție romantică, i-a plasat mereu pe oamenii de creație în categoria excepțiilor „anormale”. Fascinația morții, nu neapărat în forma suicidală, este o componentă indiscutabilă a acestei „anormalități”. N-ar trebui să ne mire faptul că pentru un „gospodar” al mesei de scris (dintre cei cu „nici o zi fără o poezie!”) această ispită este un semn, incontestabil, al demenței. E ceva obișnuit. Tot ce iese din media de „masă” a unor convenții habituale, în optica „sănătoasă” a confortului și conjucturii, intră automat în categoria nebuniei. Or, seducția thanatică, după Freud, alături de cea a Erosului, e una din pulsiunile abisale fundamentale proprie speciei umane. Într-o asociere cu o sensibilitate excesivă, excitată la maximum printr-un exercițiu lucid sau involuntar de introspecție și imaginație, aceasta poate stimula o putere de creativitate de mare profunzime. Cum s-a și întâmplat, de altfel, în poezia Silviei Plath. Pornirile de moarte se plasează, astfel, într-un regim al amânării, fiind „rezolvate” în substituentul lor imaginar, în creație. Dar ele pot deraia și în trâmbele unei melancolii fără obiect cu efect de emasculare a oricăror elanuri vitale ori de voință (asupra căreia Cioran și Eliade au aruncat destule săgeți de foc), sau în forme distructive de agresivitate, cu impasul unor cercuri vicioase existențiale și fundăturile disperate, absurde ale urâtului și nonsensului. În cazul acesta suicidul pare să rămână unica soluție „salvatoare”. Am spus-o în prefața la prima ediție din 1988 (e drept, într-o formulă evazivă și poate chiar alambicată), dar pot repeta și azi: fără poeziile scrise de-a lungul anilor și adunate în „Cămașa lui Nessos” nu aș fi rezistat adversităților „somnambuliei colective dezagregante” a epocii și nu aș fi supraviețuit „miturilor ei opresante cu reducția lor la vid, la agresiunea anorganicului, la barbaria inculturii”. Aproape fiecare poem este un răspuns direct, de revoltă, disperare, tristețe, greață, la provocările anumitor circumstanțe reale, a unor întâmplări din viața mea proprie. Un răspuns de libertate interioară, de rezistență și împotrivire unor situații concrete de criză, de impas. Deși, recunosc, simbolizările metaforice și încifrările imaginare ale cărții nu oferă prea multe chei pentru o posibilă interpretare a textelor ei în sensul goethian de „poezie de circumstanță”.

Am înțeles impactul existențial al acestor, să le zic, experiențe de supraviețuire încoace, târziu. Mai exact, după moartea lui Pavel Boțu. Scrisesem mai înainte un articol despre poezia sa. Întrevăzusem în cărțile publicate de-a lungul anilor contururile unui destin, pe care am încercat să-l creionez în devenirile sale interioare. În final conchideam că Pavel Boțu are nervii tari. Aceasta era impresia generală fermă. Angoase, dezechilibre, vulnerabulități, vreun călcâi al lui Ahile nevăzut – nimic nu se lăsa bănuit, nimic nu era de presupus la acest poet. Și brusc, cel care timp de două decenii a fost președintele permanent al Uniunii Scriitorilor, având în paralel și alte funcții importante în nomenclatorul de cadre de partid, se sinucide. Incredibilă și motivația. După năravul vremurilor – o scrisoare a câtorva „confrați” de condei la Moscova cu denunțul unor activități de frânare a „restructurării” în mediul scriitoricesc. Hilar! De parcă „restructurarea” dădea vreun semn de progres undeva. Întîmplarea m-a făcut să înțeleg că omul și-a regizat mereu cu grijă poezia, că nu a lăsat să-i scape acolo ceva esențial din abisurile eului, că, de fapt, cele două decenii de „șefie” l-au mutilat psihologic și psihic. Sinele său autentic, sâmburele sănătos de fiu de țăran robust pornit să cucerească lumea, precum se arăta în poezia de la începuturi, a fost substituit „pe drumul vieții” de vanitățile unor posturi. La prima clătinare a fotoliului, axul interior a cedat, s-a frânt. Și Pavel Boțu s-a prăbușit în neant.

Ciudat e că tocmai pe atunci Eugen Cioclea, un poet fără nici un orgoliu de parvenire pe scara socială, un marginal prin definiție, schimba odaia sa din komunalka de la Moscova pe o garsonieră din Chișinău. Aici, întâmplarea l-a adus odată în toiul unui (obișnuit) chiolhan de la Uniunea Scriitorilor, cu toate mărimile prezente și cu o masă care abea rezista să nu se prăbușească sub greutatea bunătățurilor de tot felul. Uimirea, stupoarea, dar și dezgustul de cele văzute, trăite și înțelese acolo au fost atât de puternice, încât Cioclea, cum numai a plecat de la cheful de pomină, a și pus pe hârtie o filipică de care literatura română din Basarabia n-a mai auzit.

Nu cumva e vorba de Cina irodică?

Exact. Iat-o, am s-o citez în întregime: „Am stat și eu la masa lor./ Cu o condiție. Să tac./ Vorbeau pe rând, vorbeau în cor/ eu trebuia să mă prefac./ Eu trebuia să le zâmbesc: cât sunt de sus,/ cât sunt de mari!/ Cel ce m-a dus, era firesc,/ mă îndemna să pap homari./ Eu inghițeam ceva urât/ mirositor, ceva vomat./ Dădeam pahare tari pe gât,/ să scap de jeg/ să fac curat./ Eram sătul. Am vrut să plec./ O mână grea m-a pus la loc./ Puteam să-i calc cuiva pe bec./ (Nu fi, bătrine, dobitoc./ Depinzi de ei!)/ Mă angajau/ Să ling tacâmul lor de preț,/ talentul meu să facă hau,/ să dau/ din coadă nătăfleț./ Dar, hi-hi-hi, ce știi mata,/ trișor naiv,/ le-am spus ce cred./ Să vezi atunci ce dandana/ cu lupi bătrâni,/ cu-n fleac/ de ied.// Am stat și eu la masa lor/ numai că n-am prea stat domol./ Ce vreți să fac, le-am zis, sa mor?/ Duhneau a morgă, a formol…”.

În ambele cazuri, deși reacțiile au fost adverse, nu e greu de observat „inflamarea unor experiențe excesive”, vorba dumitale. Pentru Pavel Boțu, un poet de altfel cu mult peste media unor colegi din protipendada scriitoricească a vremii, un loc la masa privilegiaților puterii a însemnat totul, plătindu-l cu prețul suprem – viața proprie. Pentru Eugen Cioclea, un „maidanez” în înțelesul carierelor de partid ale epocii, banchetul lor perpetuu are un aer fatidic, e o „cină irodică” care îi trezește la modul absolut repulsia și oroarea. Sunt reacții la limită, neînțelese și inacceptabile pentru căldiceii fără complexe ai conjuncturismului, întotdeauna pe val și mereu în capul mesei. În suicidul lui Pavel Boțu, cu semne de neregăsit, am spus, în poezia sa, am putea admite și o mare decepție de moment în niște prieteni pe care i-a încălzit la sân în toate felurile pentru ca să-i regăsească (cu disperare și stupefacție, probabil) printre semnatarii denunțului. Recalcitranța la limită a lui Eugen Cioclea, în schimb, indică, în mai toată creația, un rebel greu de strunit și un temperament excesiv cu porniri explozive de libertate și autenticitate, iar, în viața de toate zilele, și cu erupții fără vreo țintă sau o finalitate anume, anarhice, distructive, dincolo de care se întrevede și constanta unei seducții thanatice autodistructive. Abuzul alcoolic și viciile adiacente ale unei existențe dezordonate, cu peripeții și incidente care în câteva rânduri, mult înainte de sinistra și ultima (pe)trecere de la Uniunea Scriitorilor, l-au adus în pragul morții, a trecut în ochii publicului literar, în mod eronat, drept un modus vivendi al poeziei sale. Eugen Lungu nu face decât să sintetizeze această opinie comună: „Părea coborât direct din Москва кабацкая, căci emana poezie. Iar alcoolul nu era decât combustibilul rafinat ce punea în funcţiune maşina de poezie Cioclea.” (Eugen Cioclea, Antologic, Cartier, Chișinău, 2014). Or, realitatea a fost cu totul alta. Ca unul care l-am cunoscut în diverse ipostaze, inclusiv în una insolită pentru imaginea sa de boem împătimit al alcoolului, cea de cititor asiduu, alături de mine, la biblioteca Institutului de literatură universală al Academiei din Moscova, vreau să afirm categoric că adevăratele momente de grație ale poeziei lui Cioclea nu au nimic cu bețiile sale. Dimpotrivă, cele mai bune texte el le datorează „norocului” unor frecvente și îndelungate perioade de penurie și ascetism, când nu-și putea permite altceva decât, rar, o bucată de pâine și o fiertură preparată din surogatele de supe-praf din pachetele ieftine de pe timpuri. Am convingerea că doar în poezia acestor răgazuri de privațiune Cioclea a fost cu adevărat liber. În rebelul alcoolului, din păcate, nu am văzut niciodată altceva, cu regret, decât o biată maimuță prinsă în plasa propriilor mizerii și instincte primare.

În anumite medii artistice persistă prejudecata că alcoolul, la care se adaugă substanțele halucinogene și, mai încoace, sexul în formele sale excentrice, „întoarse”, ar fi componentele indispensabile creației. Pentru artiștii unor genuri ai rock-lui aceste adjuvante au reprezentat chiar un stil de viață care a prăpădit multe vieți, de la Elvis Presley, Jim Morrison, Kurt Cobain la Freddie Mercury, Michael Hutchence etc. Dacă admitem, așa cum s-a exprimat George Bernard Shaw, că muzica e "coniacul blestemaţilor", atunci lucrurile par să aibă o explicație. Dar există, în acest sens, și o tradiție literară din a doua jumătate a sec. XIX, pornind cu Nerval, Baudlelaire până la Rimbaud, Mallarmé și Verlaine, ultimul fiind cel care în 1884 a adunat aceste nume sonore între coperțile unei cărți cu titlul emblematic Poeţi blestemaţi. Dincolo de semnele distinctive ale fiecăruia, caracteristica generală rămâne un excentrism care sparge tiparele fixate ale convențiilor sociale și morale. Există și un personaj „paradigmatic” al acestui gen de artist cu manifestarea sa limită în decadența spiritului estetizant de fin de siècle. L-am regăsit într-un eseu al lui Oscar Wilde, Condei, cărbune și otravă. Se numește Thomas Griffiths Wainewright, în figura căruia este ușor de ghicit ceva dintr-un alter ego al autorului romanului Portretul lui Dorian Gray. Situat „dincolo de bine și de rău”, trecând peste marginile unei curiozități oarecare, în planul pur al ficțiunii care surprinde atenția, trezește interesul, stârnește uimirea, provoacă fascinația, el învinge inerțiile anonimatului cotidian, răzbind din crusta existenței banale și opace a istoriei spre lumea sub specie aeternitas a artei sau a gestului artistic pur. Oscar Wilde conchide în finalul eseului său: „A fi sugestiv pentru ficțiune înseamnă a avea mai multă importanță decât un eveniment.” (Oscar Wilde, Intențiuni, Editura UNIVERS, București, 1972, p. 102).

Nu vi se pare că excentrismul de care vorbiți e unul fără obiect, de dragul originalității? că excesele estetismului „dincolo de bine și de rău”, cu implicațiile lor antiumane (personajul lui Wilde a fost și un ucigaș în serie cu otrăvuri), nu sunt doar amorale, ci imorale? că orgoliul propriei flagelări este un impas, o altă rutină, rutina unor mode, capcana unor închideri în violențe de impulsuri obscure și senzualitate? că artistul este mai apropiat de corpul nu doar cel de cuvinte, ci de cel concret, senzorial (cum ați spus, „maimuța prinsă în plasa propriilor mizerii și instincte primare”), pe care îl „simte și vede enorm”?

Să lămurim mai întâi niște lucruri. Estetismul este un model de radicalism, o abordare absolutizantă a artei și a statutului artistului, o situare a formelor ideale ale artei mai presus de orice alte temeiuri de creație, fie că e vorba de opere artistice sau de forme de organizare și convețuire socială. În această viziune in extremis, artistul (inclusiv politicianul-artist din filosofia lui Platon, care, vorba lui K. R. Popper, „compune cetăţi menite să întruchipeze frumosul” [K. R. Popper, Societatea deschisă și dușmanii ei, Humanitas, București, 1992, vol. I, p. 191]) e scos din contingența imperativelor morale și a altor rosturi ale vieții, fiind proiectat pe fundalul unei lumi a entuziasmului estetic și armoniilor pure. Este imperiul Frumuseții Perfecte. Aici responsabilitățile etice sau alte obligații umanitariste nu-și au locul.

Nu întâmplător Wilde amintește de Nero, împăratul care a dat foc Romei. Unele surse istorice spun că Nero era exasperat de trivialitatea cocioabelor „orașului etern”. O tradiție încetățenită însă menționează și altceva. Împăratul avea și ambiții de poet, cu nevoile inerente de „inspirație”. Ceea ce în perspectiva unei comunități umane abuzate apare ca un gest tiranic, în viziunea estetică a unui poet – în cazul dat, a unui veleitar! – e doar un prilej fericit de stimulare a elanurilor artistice, o situare în „sferele înalte” ale extazului creației. Am spus că Thomas Griffiths Wainewright, personajul din eseul pomenit mai sus, are ceva din alter ego autorului. Cu o specificare, un alter ego al lui Oscar Wilde, cel de până la experiența de întemnițat și revelațiile dramatice transpuse în poemul De profundis.

Dacă din rândul „excentricilor” eliminăm veleitarii și zeloșii mimi ai unor mode, atunci în seria, impunătoare totuși, de autori bântuiți, cum zici dumneata, de„orgoliul flagelărilor” vom remarca ceva cu totul deosebit de rutina unor instincteprimare, senzualități obscene și impulsuri obscure. Mă întrebi dacă nu cumva «artistul este mai apropiat de corpul nu doar cel de cuvinte, ci de cel concret, senzorial (cum ați spus, „maimuța prinsă în plasa propriilor mizerii și instincte primare”), pe care îl „simte și vede enorm”». Așa este. Dar fără maliția din subtext pe care am sesizat-o, fără insinuarea că „simte și vede enorm” ar însemna că artistul este implicit și o figură emblematică a viciului. Ori chiar a Viciului. E un punct de vedere care îl reduce la imaginea trivială de sclav al unor complexe tulburi și patimi perverse. Ar fi fost interesantă o investigație jurnalistică, „prin cheia ușii”, a vieții burghezilor „cumsecade” care au supus judecății Florile răului sau Madame Bovary. Sunt sigur, sub presiunea dezvăluirilor ar fi sărit în aer toate conveniențele morale ale epocii. După ce în notele despre „Legături primejdioase” de Laclos afirmă că G. Sand este „inferioară lui Sade”, Baudelaire scrie mai departe: „Toate cărțile sunt imorale”.[Charles Baudelaire, Critică literară și muzicală. Jurnale intime, Editura pentru Literatură Universală, București, 1968, p. 62]. „Propria flagelare” este, poate, cea mai „imorală” întreprindere, în înțelesul unei înalte moralități estetice. Trebuie să ai nervii tari, dar și un simț estetic absolut al autenticității ca să te încumeți a răscoli prin maladiile ascunse ale ambientului, să te arunci în puroaiele vremii și să te lași străpuns de bolile ei. Iar, pe de asupra, să și mai cobori în infernul propriului eu, să intri în rezonanță cu pulsiunile ce ți le-au lăsat, vorba poetului, „părinții din părinți”. Apoi să le încaleci și să le strunești pe toate printr-o altă descindere, tot atât de temerară și de teribilă, în trupul limbii materne, în plămada primară a cuvintelor ei. Și, în final, să scoți din aceste penetrări de „ochi păgâni”, din învolburările tulburi și frământările confuze de „dincolo de bine și de rău” expresia lor neconvențională, sensurile originare luminate de transparențele unor ritmuri și armonii firești de început de lume. Nu e oare acesta un act de supremă moralitate? Una pe lângă care calupul îngust al moralei cuminți, banale, comune, curente are ceva meschin, ceva „urât mirositor”, ca homarii ingurgitați de Cioclea, ceva dezgustător și ridicol, iar, pentru cei ajunși „pe culmile disperării”, fiind de o absurditate năucitoare chiar. „Universul este un sabbat de burghezi, înnebuniţi de propria lor mediocritate, iar legile lui le-a fixat D-zeu într-un consiliu de băcani.” – îi scria la 19 ianuarie 1938 Cioran lui Petre Țuțea de la Paris, ridicând problema la înălțimi metafizice tulburătoare. De la aceste înălțimi, unde Artistul în efortul său suprem de „facere” stă față în față cu Dumnezeul într-un consiliu de băcani, toate încep să aibă un sens, chiar și când înțelesul ne scapă: și paradoxul din versul lui François Villon „lângă fântână stau și mor de sete”, și teoria lui Rimbaud despre beția simțurilor ca premiză pentru sondarea profunzimilor spiritului, și mareele de senzualitate cu erupții spre zeniturile eterate ale extazului pur, și nevrozele cu ispitele lor thanatice abisale. Excentricul e doar de suprafață, e pojghița subțire sub care clocotesc sensuri ce țin de esențialitatea lumii și existența fundamentală a omului.

Am sesizat din mărturisirile dvs. că pentru poetul și criticul Andrei Țurcanu cuvintele-cheie ale poeziei sunt gând, emoție, asumare a tragismului existențial, deschidere metafizică, că poetul este un singuratic nefericit, un „kirghiz” concentrat căutând febril formula matematică a versului. Care sunt exigențele și limitele pe care și le impune un poet, care îi sunt problemele de conștiință, capcanele sensibilității? Care este sensul acestei nefericiri? Care îi sunt țintele? De ce acest zbucium, această frământare continuă pe care le resimt citind poezia dvs? Poate fi poetul fericit? Ori e un condamnat la condiția de veșnic „gonaș în hazard” după himerele unui „verde regal”, torturat de „infinirile movului”, obsedat de nălucirile unor fantasmatice „vedenii lunare”, „inorogi”, „căprioare”, „pitulici”?...

Curios lucru, cu trecerea anilor îmi vine tot mai greu să-mi explic de ce mai scriu. Parcă ar fi trebuit să devin mai înțelept sau mai „înțelept” măcar, să mă regăsesc într-o poză de „maestru” care de pe Olimpul său închipuit vede și înțelege rostul la toate. Or, deocamdată știu cu siguranță doar faptul că aproape fiecare poezie din Cămașa lui Nessos a fost un căluș băgat morții în gură. Mai încoace, fiecare carte (mai puțin ciclul Infinirile movului, unde brizele reci ale neantului au luat locul flăcărilor Cămașei lui Nessos) a fost scrisă într-o fervență apropiată de transă. Fără să-mi dau seama la modul rațional ce fac și fără să mă întreb de ce fac asta. Nici nu aveam nevoie să-mi pun vreo întrebare. De fiecare dată, în final, mă simțeam ca un făt născut de poezie. Atâta doar că, uneori, îngânam și eu, cu doza implicită de autoironie, exclamația cu care Pușkin își exprima, ca o încheiere imediată, suprema satisfacție de vreo bucată literară scrisă care-i plăcea în mod deosebit: „Ай да, Пушкин! Ай да, сукин сын!”. Aceste sărbători fără vreun analog în ierarhia manifestărilor de jubilație umană, egalând pentru mine în plan afectiv-ontologic cu niște nașteri din amniosul creației, le-aș putea considera o primă justificare a actului scrisului și un prim răspuns la întrebarea de ce scriu.

Ar fi însă un semn de ipocrizie dacă m-aș limita numai la atât, fiindcă de îndată apare întrebarea: de ce public? Aici mă văd iar în mare încurcătură. Cert e că nu niște stimulenți de vanitate sunt la mijloc. Aș putea, fără să-mi pese, să public ce scriu fără numele meu ori cu o identitate inventată, în deplin anonimat, departe de gândul că aș leza în interiorul meu un orgoliu sensibil de scriitor. De altfel, inițial intenționam să las în suspensie identitatea autorului Verde regal și numai susceptibilitatea exagerată și cu totul inadecvată a redactorului-șef de la editură m-a făcut să recunosc mistificarea. Nu aștept de la cititor recunoaștere, elogii. Gloria este pentru mine, azi, aceeași de acum 35 de ani când scriam: „o glorie-n pustiu, iluzorie”. Mă uit, cu câtă râvnă publicitară, cu cât zel unii își popularizeză propriul nume, ce eforturi risipesc și ce tertipuri întreprind pentru a-și ridica niște „autobiografii literare”, adevărate monumente de carton, în care insignifianța operei își dă falnic mâna cu o slavă deșartă! Știu, fenomenul e vechi de când lumea. Am cunoscut și eu multe vanități asemănătoare, care au intrat în uitare odată cu ultima lopată de pământ răsturnată peste mormântul lor. Altceva, totuși, confirmă scepticismul și dezinteresul meu funciar față de fenomenele legate de reacțiile „publicului”, de receptarea și rezonanța socială a literaturii. E vorba de babilonia axiologică deprimantă de la noi, această derivată a gustului literar general primitiv și a lipsei în spațiul public a spiritului critic ca instanță igienică și ordonatoare de valori. Toate nimicurile de promovare conexe unei receptări distorsionate, precum succes literar, popularitate, renume, glorie etc., nu-mi produc altceva decât un gust amar de comedie de prost gust. De aici și înverșunarea mea constantă de a mă menține într-o însingurare resemnată, departe de orice spectacol de self promovation, cum se spune în mod curent. O însingurare care nu are nimic din semeția egolatră a distanțării romantice.

Aici trebuie să mărturisesc că sunt un singuratic incurabil (poate, mai încoace, cu niște accente de mizantropie), dar, de când mă știu, sunt un singuratic cu o raportare permanentă și cu o absolută nevoie de ceilalți sau de celălalt. Nevoia nu de „oarecine” sau de „cinevaşi–oricum”, de insul (ori de masa de inși) fără identitate, entitatea multiplă și inautentică fără însușiri menționată într-o poezie. E trebuința imperioasă, destinală de un confident intim, o conștiință și un suflet-pereche ori, mai curând, de o proiecție ideală a neamului/umanității cu care să mă identific (și care, prin mijlocirea poeziei, să se identifice cu mine) în acelaș, unic, răsunet al vieții, al dragostei, al suferinței, al adevărului și dreptății, al idealului de bine și frumos. Nu publicul amorf, inexistent pentru mine, și nici vreun confident „la o vadră de vin” sau, cu atât mai mult, vreun Baraba urmat cu urale de „cirezile de imbecili”, vorba lui Țuțea sunt aspirația mea. Celălalt, ceilalți mă ispitesc într-o chemare mereu presantă. Atracția mea sunt puținii-mulți și mulții-puțini, din trecut-prezent-viitor, cu care interferez perfect într-o imaginară/reală empatie comună și cu aceeași (imaginară/reală) intensitate a emoțiilor față de cele ce ne (ne-au/ne vor) înconjoară, față de metamorfozele lor neîntrerupte, față de mirificele lor transcenderi în pure absoluturi ori scufundările oribile în haos, în abulia urâtului.

Nu-mi fac iluzii în privința rezonanței poeziilor mele. Știu că ea este infimă. Liviu Damian își imagina într-un poem două personaje antinomice: Proletarul beat, cu armonica-n brațe dormind sub un gard, și Înțeleptul, treaz în miezul nopții, bântuit de gânduri pentru salvarea primului. Era în dedesubtul acestei parabole și un subtext soteriologic, o trimitere la o misiune de jertfa benevolă a poetului pentru poporul său. În ambiguizarea actuală a tuturor reperilor fundamentale ideea pare de o naivitate puerilă. Poezia n-a salvat pe nimeni niciodată, precum nu a făcut mai bun pe cineva. Cu atât mai mult când a fost/este vorba de un cititor în masa sa compactă (semi)analfabet. Și nu numai în chestiuni de literatură.

Și totuși...

Și totuși, rămânând cum scriam patru decenii în urmă „singurul exemplar din speța ce mai speră”, continuu să scriu, fiindu-mi de ajuns o raportare la câteva figuri emblematice. Eminescu, poetul național. Harap Alb, eroul reprezentativ al basmului nostru popular. Și, neapărat, Tata, ultimul aristocrat al clasei sale de țărani, cu o sensibilitate rafinată atât de perfect și de profund pe parcursul secolelor de tradiția unei culturi rurale, încât, îmi permit aici să folosesc cuvintele lui Nietzsche despre tatăl său, „pentru mine nu a mai fost nevoie de nici o intenţie, ci doar de o simplă aşteptare pentru a intra, fără voia mea, într-o lume a lucrurilor mai înalte şi mai delicate…”. (Friedrich Nietzsche, Ecce homo, Cluj-Napoca, Editura DACIA, 1999, p.13). E o sensibilitate care consună cu sensibilitatea poeziei lui Eminescu și cu sensibilitatea din scrierile lui Creangă, cu o sensibilitate modelată secole, milenii de aceleași unduiri ale apelor, legănată de aceleași urcușuri și coborâșuri ale peisajului și de aceleași ritmuri ale îngânărilor omenești. Regăsite într-o convergență firească, din străfundurile lor debordează o sensibilitate-destin/sensibilitate-convingere/sensibilitate-conștiință, cu rezonanțele căreia, adunate ghem în plexul solar, gata să rupă în orice clipă cordul, desigur, nu poți fi fericit. Nimic din crispările și ardorile lumii, din prăbușirile sau înălțările ei, precum nimic din înflăcărările și dezamăgirile celuilalt ori din avânturile și eșecurile celorlalți nu rămâne fără o reacție imediată, fără un răspuns pe potrivă. Totul te atinge într-o „neobișnuită clarviziune aspra falsității și nedreptății”, spune Edgar Poe, citat de Charles Baudelaire, despre „faimoasa iritabilitate poetică”. (Charles Baudelaire, Critică literară și muzicală. Jurnale intime, București, Editura pentru Literatură Universală, 1968, p. 100). Odată dezlănțuit, zgârciul incandescent de emoții, senzații, afecte te ține strâns în chingile unei tensiuni înalte fără scăpare.

Dar, paradoxal, fiindcă m-ai întrebat, în ciuda veșnicului frământ interior, a încrâncenărilor și tulburărilor care nu se termină niciodată, în ciuda inconveniențelor unui sentiment permanent de răzvrătire și neașezare lăuntrică, nu mă pot socoti, ca poet, nefericit. Prinsorile de neocolit ale sensibilității îmi oferă rara ocazie dăruită de Providență omului muritor, de a presimți înfiorările ascunse, primare ale Ființei, ceva ce, într-un cadru obișnuit, cotidian, nici nu presupunem că există, ceva ce se deslușește doar în jocul transparențelor din textelele poeziilor. Nu e vorba de o sustragere din contingent și o închidere comodă și meschină în niște sfere eterate poeticești. Este și un asemenea mod de existență poetică, cu care sensibilitatea mea „angajată”, carnală, telurică, piftind de sevele țărânei „de-acasă” și de ardențele sângelui strămoșilor, nu are nimic. La mijloc, mai degrabă, e o transcendere a realității de toate zilele în niște spații superioare ale spiritului, acolo unde fervorile colective, iubirile și urile, bucuriile și caznele, viciile și virtuțiile, dușmăniile și pornirile nobile, părtinirile cu rea-voință și simpatiile calde, vulgaritatea și eleganța, semnele de barbarie și dovezile de bun-simț sunt ridicate la starea de incandescență pură și capătă înțelesurile profunde ale focului etern heraclitean. Înfipt adânc în clocotul anonim al cotidianului, simțindu-mă cu toți porii parte indestructibilă a colectivității de care prin trecutul părinților, prezentul meu și viitorul copiilor sunt legat, prin miracolul poeziei devin, ca să folosesc o expresie a aceluiaș Liviu Damian, „reporterul veciei”. Antinomiile vieții, lumea omului comun, a celuilalt sau a celorlalți, în care mă oglindesc, cu care mă măsor, de care mă bucur sau pe care le detest în singurătatea creației, deriva existențială, efervescențele de patimi și pătimiri colective, toate acestea, proiectate pe bolta transparentă a poeziei, capătă contururile cosmice de „luptă a centaurilor”, de confruntare a principiilor general-umane a binelui și răului, a frumosului și urâtului, a vieții și morții. În această metafizică a cotidianului, întotdeauna celălalt, cu chipul lui Iisus ori al lui Iuda, al lui Harap Alb sau al Spânului, al Unicornului, al Pitulicei și al altor „vedenii lunare”, mi se frământă în carne, îmi este dureros de aproape, de viu, de înțeles.

Apoi vin bucuriile, mărturisirile celorlalți.

Ale unor confrați de condei, nu prea mulți, dar de calibru, care s-au aplecat cu pasiune și înțelegere asupra cărților de poezie: Nicolae Leahu, mai întâi, primul care a scris un studiu penetrant despre Cămașa lui Nessos, apoi Răzvan Voncu, Vladimir Beșleagă, Theodor Codreanu, Adrian Dinu Rachieru, Ion Ciocanu, Grigore Chiper, Alexandru Burlacu, Aliona Grati, Maria Pilchin, Nina Corcinschi (i-am citat în ordinea cronologică a reacțiilor critice). Apoi ale unor prieteni, care, fără să știe unul de altul, îmi spun/mi-au spus acelaș lucru: la citirea poemelor mele li se face/li s-a făcut, de emoție, pielea ca de găină. E aceeași senzație pe care o am/am avut-o și eu, autorul, când le surprind/le-am surprins în geneza ritmurilor lor confuze de început și, după aceea, strunindu-le, le așez/le-am așezat pe hârtie. Încet-încet, cercul celor prinși de „cântecul de sirenă” al versurilor se lărgește. Vin surprizele, un necunoscut, altul, niște studenți, un doctorand, o doamnă ministru chiar, cu impresii de lectură ce confirmă niște intuiții de profunzime, pătrunderea unor sensuri, care, după ce mi s-au deschis mie, îmi păreau închise pentru totdeauna în litera textului. Cu aceste descoperiri neașteptate și versul de mai demult „gonaș în hazard ori gornist sideral acum e totuna”, pe care mi l-ai amintit, începe parcă a se clătina în siguranța de granit a aserțiunii sale. Nu mai pare o piatră tombală peste un neant de nonsens.

Sursa: Sud-Est Cultural, 2018, II

Merită și prietenii tăi să stie ASTA. Informează-i acum!



Anton 18.07.2018 17:14

Hm... să fii și să rămâi „singurul exemplar din speța ce mai speră”... Ce-i asta: voință absolută sau disperare supremă?Mă gândesc la politică, despre care intervievatul nu pomenește aici un cuvânt, dar fiind un subiect asupra căruia are, cred eu, multe de spus.

Comentarii
Promo
Descoperă
Punct de vedere NAȚIONAL
24.09.2018 09:25 Nicolae Negru O nouă amăgeală: politicieni noi fără...

21.09.2018 11:19 Ziarul National Maria Șleahtițchi // Pe strada Lech K...

21.09.2018 09:27 Nicolae Negru Fantoma lui Filat sau diplopie

Horoscop
Vezi horoscopul tău pentru astăzi
Capricorn
Vărsător
Pești
Berbec
Taur
Gemeni
Rac
Leu
Fecioară
Balanță
Scorpion
Săgetător
Promo
Abonament
Abonează-te pentru a fi la curent cu ultimele știri
Recomandat
Sondaj
Credeți că alegerile locale noi din Chișinău trebuiau să fie anulate, așa cum au decis instanțele de judecată?
Prietenii noștri

Ziarul Național 2013-2018. Toate drepturile sunt rezervate

Publicitate News widget RSS Contacte Developed by WebConsulting.md