Mihai Gribincea // Moscova rescrie istoria: Declarația Mariei Zaharova despre conflictul din Transnistria – propagandă sau realitate?

Text semnat de fostul Ambasador Mihai Gribincea

În cadrul briefingului din 12 mai de la sediul Ministerului Afacerilor Externe al Federației Ruse, purtătoarea de cuvânt a MAE, Maria Zaharova, a fost întrebată ce crede ea despre faptul că în manuale din Republica Moldova, Rusia este numită „parte” la conflictul transnistrean.

Maria Zaharova a reacționat pe un ton agresiv, calificând afirmațiile din manuale drept „minciună”, „ticăloșie” și „falsificare a istoriei”. Dar ce ascunde, de fapt, această poziție oficială a Moscovei?

O interpretare a istoriei convenabilă Moscovei

În răspunsul la întrebare, M. Zaharova a oferit o versiune a evenimentelor care exonerează complet Rusia de orice implicare activă în războiul moldo-rus de pe Nistru din primăvara-vara anului 1992. Potrivit acesteia, conflictul transnistrean ar fi izbucnit din cauza „discriminării netitularilor” și a sloganurilor unioniste promovate de Chișinău la sfârșitul anilor ’80. Această versiune ignoră însă dovezile concrete privind susținerea logistică, militară și politică oferită de Moscova autorităților separatiste de la Tiraspol. În plus, ea omite să menționeze rolul esențial pe care l-a avut Armata a 14-a în declanșarea și întreținerea ostilităților.

Unul dintre punctele centrale ale declarației este prezentarea Armatei a 14-a ruse ca un actor de „stabilizare” în conflict. Realitatea istorică contrazice însă această afirmație: nenumărate surse independente, inclusiv rusești, au documentat faptul că unități ale armatei ruse au participat activ la luptele din 1992, inclusiv în bătălia de la Bender. Acest episod este esențial pentru a începe o analiză obiectivă a rolului jucat de Rusia în regiune. În realitate, prezența trupelor ruse în raioanele din stânga Nistrului nu a fost de natură pacificatoare, ci una care a alimentat și a protejat regimul separatist, împiedicând restabilirea ordinii constituționale. Să amintim aici, că rolul Rusiei ca factor determinant în crearea şi susţinerea autoproclamatei RMN a fost atestat şi în hotărârea Curţii Europene a drepturilor omului, pronunţată la 8 iulie 2004, în cazul Ilaşcu şi alţii versus Moldova şi Rusia. În hotărârea Curţii, printre altele, se arată că „în timpul conflictului moldovenesc din 1991-1992, forţe ale fostei Armate a 14-a (care a aparținut succesiv URSS-ului, CSI-ului şi apoi Rusiei) staționate în Transnistria, au luptat împreună cu şi pentru forțele separatiste transnistrene. Importante cantități de arme din arsenalul Armatei a 14-a au fost transferate în mod voit separatiștilor care au putut, în plus, să obțină şi alte arme fără ca militarii ruşi să se opună. Pe lângă acestea, de-a lungul confruntărilor dintre autoritățile moldovene şi separatiștii transnistreni, conducătorii ruși au susținut, prin declarațiile lor, autoritățile separatiste. Astfel, autoritățile ruse au contribuit atât militar, cât şi politic la crearea unui regim separatist în regiunea Transnistriei, care face parte din teritoriul Moldovei. Chiar şi după armistițiul din 21 iulie 1992, Rusia a continuat să susțină din punct de vedere militar, politic şi economic regimul separatist, permițându-i-i astfel să supraviețuiască, întărindu-se şi obținând o anumită autonomie față de Moldova” (Citat după Comunicatul Grefierului Curţii Europene a Drepturilor Omului nr. 349 din 8 iulie 2004, în http://www.echr.coe.int/eng/ press/2004/July/GrandChamberjudgmentIlascu (Romanian).htm)

Federalizare versus secesiune

Zaharova reproșează Chișinăului că nu a acceptat ideea federalizării, prezentând-o ca singura cale rezonabilă de rezolvare. În realitate, aceste planuri de federalizare propuse de Moscova ar fi oferit Tiraspolului drept de veto asupra politicii externe a Republicii Moldova, ceea ce echivalează cu o suveranitate falsă pentru Chișinău. Memorandumul Kozak din 2003, amintit în declarație, prevedea exact o astfel de structură care transforma Transnistria într-un actor cu drept de blocare în deciziile strategice ale Republicii Moldova. În plus, articolul 18 al Memorandumului presupunea rămânerea trupelor ruse în calitate de „forțe de pacificare stabilizatoare” până în 2020 (Vezi: Mihai Gribincea (ed.), Trupele ruse de ocupație în Republica Moldova. Culegere de documente și materiale, Vol. 1, Cartier, Chișinău, 2020, pp. 729-730). Refuzul Chișinăului a fost justificat și sprijinit de partenerii occidentali.

Negarea agresiunii – o strategie recurentă

Strategia discursivă a diplomației ruse este una previzibilă: Moscova nu recunoaște nicio implicare directă în conflictele din fostul spațiu sovietic (Transnistria, Abhazia, Osetia de Sud, Donbas), dar se erijează în „garant al păcii” și „mediator imparțial”. Este o formulă prin care Rusia își justifică prezența militară pe teritoriile altor state și încearcă să submineze autoritatea acestora. Negarea sistematică a intervențiilor, coroborată cu crearea de structuri paralele (controlate de facto de Moscova), face parte dintr-o strategie bine cunoscută de menținere a influenței sale în fostul spațiu sovietic.

Formatul 5+2 și blocajul diplomatic

M. Zaharova nu a ezita să elogieze și formatul de negocieri 5+2. Realitatea este însă că acest cadru a fost adesea folosit de Moscova pentru a bloca progresul reintegrării Republicii Moldova. Din 2019, nicio reuniune a acestui format nu a mai avut loc, iar Rusia continuă să invoce legitimitatea unei „misiuni de pacificare” care contravine suveranității Republicii Moldova. Moscova a reușit să-și impună propriile condiții în arhitectura negocierilor, diluând influența actorilor occidentali și protejând status quo-ul favorabil regimului de la Tiraspol.

Manipularea opiniei publice internaționale

Declarația Mariei Zaharova trebuie înțeleasă și ca o încercare de a influența opinia publică internațională, în special în contextul tensionării relațiilor cu Occidentul. Mesajul nu este destinat doar Chișinăului, ci și Bruxellesului, Washingtonului și altor capitale europene. Scopul este simplu: a bloca orice inițiativă, în contextul discuțiilor despre încheierea războiului declanșat de Rusia împotriva Ucrainei, care ar putea duce la retragerea trupelor ruse din Transnistria și la reintegrarea efectivă a regiunii în componența Republicii Moldova.

În ceea ce ne privește, noi deja ne-am exprimat părerea. Noi reiterăm opinia noastră că, în contextul actual, Guvernul de la Chișinău ar trebui să insiste ca problema trupelor ruse din Transnistria să fie parte a pachetului de discuții între Occident și Rusia privind Ucraina. Atât Moldova, cât și Ucraina ar trebui să insiste ca odată cu încheierea unei păci în Ucraina să fie retrase și trupele ruse din Transnistria. Securitatea Ucrainei nu va fi asigurată atâta timp cât în spatele său vor rămâne trupe rusești și o regiune controlată de Rusia.

Manualele de istorie – teren de bătălie ideologică

Declarația Mariei Zaharova este simptomatică pentru modul în care Rusia abordează conflictele din spațiul post-sovietic: prin negarea implicării proprii și prin cultivarea unei narațiuni convenabile. În această ecuație, simpla recunoaștere a realității într-un manual de istorie devine un act de „agresiune informațională”. Dar dacă istoria trebuie să aibă caracter educativ, atunci ea trebuie spusă cu onestitate și curaj – chiar și atunci când deranjează puterile care o falsifică. Republica Moldova are nu doar dreptul, ci și responsabilitatea de a transmite noilor generații adevărul despre conflictul transnistrean și războiul moldo-rus de pe Nistru din primăvara-vara anului 1992, chiar dacă acest lucru stârnește reacții vehemente la Moscova.

Declarația lui Zaharova, este și un element al strategiei rusești de dezinformare a opiniei publice cu privire la Moldova și regiunea ei transnistreană ocupată de facto de Rusia. În acest context este esențial ca diplomația noastră (dar și partenerii occidentali ai Republicii Moldova) să își reafirme ferm poziția privind caracterul ilegal al prezenței militare ruse în Transnistria. Iar adevărul istoric, expus în manualele de istorie criticate de Zaharova, nu trebuie să fie obiectul unor negocieri diplomatice. El trebuie apărat cu documente, mărturii și curaj. În sfârșit, declarația Mariei Zaharova nu este decât o reiterare a narațiunii oficiale a Kremlinului, menită să justifice o intervenție militară mascată într-o „misiune de pace”. Tocmai de aceea, demersurile de restabilire a adevărului trebuie continuate – în manuale, în politică externă și în societate.

Declarația lui Zaharova

Sursa: reunirea.com