METROPOLIS: Freddie Mercury, ULTIMELE zile pe pământ

E seara zilei de 24 noiembrie 1991. În locuinţa lui luxoasă din West London, Freddie Mercury moare în jurul orei 7. Bronhopneumonie. Complicaţii date de virusul HIV/SIDA. Au trecut de-atunci aproape 28 de ani.

Cu doar o zi înainte, Freddie Mercury a hotărât să dezvăluie lumii întregi motivul suferinței din ultimii ani. Ultimii ani în care toată lumea vedea că se stinge, că se topește, în care toată lumea vorbea despre boala lui, dar în care el hotărâse să țină totul secret. Oficial s-a aflat despre boala de care suferea cu doar o zi înainte să moară, când a dat celebrul comunicat, din superba lui casă din Londra, înconjurat de pisici și de câțiva, foarte puțini oameni pe care i-a primit lângă el în această ultimă perioadă în care nisipul se scurgea din clepsidră. Și el știa. Știa că timpul se scurge cu o viteză uimitoare, dar voia ca totul să rămână așa cum știa și își dorea ca mulți dintre cei care-l cunoscuseră în alte perioade ale vieții lui să rămână departe, ca să nu-i vadă degradarea.

Freddie s-a întors din Elveția, unde și-a petrecut ultima perioadă a vieții, făcând până aproape în ultima clipă înregistrări, alături de membrii Queen, la începutul lui noiembrie. A fost și momentul în care a hotărât să nu mai ia medicamentele. Doar analgezice… În rest nimic. Obosise. De transfuzii de sânge, de medicamente, de durere.

Aceste ultime săptămâni în casa de la Londra, așa cum le povestește Peter Freestone în biografia lui, au fost grele… Se simțea rău, dar voia să păstreze aparențele. Voia ca viața să meargă înainte firesc. În timp ce el își petrecea cea mai mare parte a timpului în pat. Nu mai putea să mănânce aproape nimic. Și făcuse deja o alegere. Se oprea… Afară, în fața casei, fanii și presa stăteau la pândă. Și în seara zilei de 24 noiembrie, într-o zi de toamnă mohorâtă, inima lui Freddie s-a oprit. La 45 de ani. Îi împlinise în urmă cu două luni și jumătate. Și în acea zi de 5 septembrie, când era încă în Montreux, primise un tort care avea forma apartamentului lui din Elveția. Însă pentru Freddie nu mai era prea mult timp. Viața nu-l lăsa să îmbătrânească. De altfel, niciodată nu s-a văzut bătrân. Întotdeauna a crezut că n-o să apuce bătrânețea. „Nu cred că o s-apuc momentul în care să-mi sece inspirația”, spunea Freddie într-unul dintre puținele interviuri pe care le-a acordat. „Cred că o să mor înainte…” „Și crezi că o să mergi în rai?”, îl întreabă reporterul. „Nu, nu vreau să merg în rai.” „Nu vrei?” „Nu. În iad e mult mai bine. Uite și tu ce de oameni interesanți poți să întâlnești acolo jos. Și tu tot acolo o să ajungi”…

În acești ultimi doi ani, în care boala s-a instalat din ce în ce mai puternic și el era din ce în ce mai slăbit și suferea, Freddie n-a vrut însă să se oprească din creație. „Scrie-mi cât mai mult. Vreau material cât mai mult. Vreau să cânt, iar când eu n-o să mai fiu, le terminați voi”, asta îi spunea lui Brian May, chitaristul trupei Queen, care-și amintește că era de un curaj nebun: „Pur și simplu nu se temea de moarte”.

Ultimul cântec pe care Freddie l-a înregistrat în studioul din Montreux, acolo unde preferaseră să se retragă, pentru că populația orașului era discretă și nu stătea nimeni în fața casei lui, este „Mother Love”. Un cântec pe care n-a apucat să-l termine și a cărui ultimă strofă este cântată de Brian… S-a întâmplat în primăvara lui 1991, în luna mai. Atunci Freddie a putut cânta pentru ultima dată. Și e vorba de aceste versuri sfâșietoare și asumat autobiografice ale melodiei „Mother Love”: „I’m a man of the world and they say that I’m strong/ But my heart is heavy, and my hope is gone/ Out in the city, in the cold world outside/ I don’t want pity, just a safe place to hide/ Mama please, let me back inside/ I don’t want to make no waves/ But you can give me all the love that I crave/ I can’t take it if you see me cry/ I long for peace before I die”.

La acel moment, Freddie mergea în baston și nu putea să stea mult timp în picioare, avea dureri cumplite la unul dintre ele. „Nu știu de unde găsea energia să cânte”, spune Brian May. „Probabil îl ajuta vodka. Intra puțin în atmosferă, se încălzea puțin apoi zicea: Dați-mi vodka! Și o dădea pe gât, rece ca gheața. Vodka Stolichnaya de obicei. Apoi zicea: Dați drumul la bandă!”

Așa se pare că a înregistrat câteva dintre creațiile lui minunate din ultima perioadă, inclusiv „The Show Must Go On”, când, la temerile lui Brian că nu va putea cânta a folosit același „tratament” și i-a zis: „I’ll fucking do it, darling!” Și a cântat… Aceste „tratamente” cu vodka, așa cum spunea același Brian May, cu siguranță i-au scurtat și ele viața. Dar l-au ajutat să cânte. La fel a fost înregistrată și superba „Winter’s Tale”, cu atmosfera ei psihedelică și cu versuri scrise de el, inspirate de imaginile pe care le vedea de la fereastra apartamentului lui din Montreux.

„Încă avea o putere uimitoare în plămâni”, povestește Brian. „Pur și simplu nu știu de unde o găsea… Mother Love începe blând și jos, dar Mercury alege să facă un efort și să meargă mai sus. Noi ne-am uitat unul la altul și știam că acolo era un munte pe care trebuia să-l urce. Apoi, când vodka și-a făcut efectul, a zis: O să ating notele astea! Și a reușit. A fost o prestație senzațională.” Dar apoi, extenuat pur și simplu de acest efort, n-a mai putut continua și ultima strofă a rămas neînregistrată. „Nu mă simt prea bine, cred că ne oprim aici. Îl termin când mă întorc data viitoare…” Numai că n-a mai existat o dată viitoare. Din acest moment, viața lui Freddie a început să se scurgă spre moarte și spre acea seară de 24 noiembrie. „Într-o zi, ne-a spus: Uite, eu o să merg la Londra pentru o vreme… La el totul era „pentru o vreme”. Nimic nu era definitiv”, își amintește Brian. Numai că de data asta, a fost pentru totdeauna. Freddie nu s-a mai întors niciodată la Montreux și în studioul de înregistrări. Dimpotrivă. Avea să părăsească pentru totdeauna casa lui superbă din Londra, pe care i-a lăsat-o moștenire lui Mary Austin, și avea să fie incinerat, după tradiția zoroastriană a familiei lui. Iar cenușa… cenușa lui a păstrat-o și apoi a îngropat-o Mary „iubirea vieții lui”, iar locul va rămâne pentru totdeauna secret, pentru că așa a fost dorința lui.

„Cred că dacă iei toate cântecele mele și le pui într-un pachet, poți să pui pe ele eticheta: emoție: E vorba despre emoție și sentimente. Scriu cântece despre lucruri despre care s-a mai scris. Totul are de-a face cu iubirea și emoția. Sunt un adevărat romantic și cred că toată lumea scrie cântece în zona asta. Dar eu le scriu în felul meu și asta le face diferite. În principiu, nu cred că scriu nimic nou, dar cred că scriu despre o mulțime de lucruri prin care trece toată lumea. Știi, chiar dacă o mulțime de oameni s-au îndrăgostit și s-au dezîndrăgostit, oamenii încă fac asta. Așa că eu încă scriu cântece despre asta. În tonuri diferite, pentru că simt că eu am trecut prin toate astea, am adunat toată această experiență eu însumi și acum o pun în cântece. Nu pot să mă abțin. E ceva automat. Aș vrea să scriu despre altceva, dar toate cântecele mele se sfârșesc tot în ceva emoțional sau tragic. Și nu știu de ce, dar întotdeauna există acolo și ceva umor. Cam așa sunt cântecele mele. De fapt, cred că să scrii și să cânți despre dragoste e ceva ce nu are limite. Sunt o persoană plină de iubire… De aceea, multe dintre cântecele pe care le scriu sunt balade de dragoste și au de-a face cu tristețea, cu suferința, cu durerea. În același timp, sunt frivole… Cred că, de fapt, așa sunt eu!”

În aceste câteva rânduri, Freddie Mercury își rezumă, de fapt, creația și propria natură. Neliniștea. Singurătatea. Și acea neliniște care-l face să creeze. „Așa îmi place mie să trăiesc. Și dacă n-aș face asta, n-aș fi știut ce să fac. Nu știu să gătesc, nu mă pricep să fac curat, muzica o am pur și simplu în sânge. Nu știu ce altceva să fac. Am făcut o grămadă de bani. Aș putea trăi frumos și liniștit toată viața, dar eu trebuie să fac ceva în fiecare zi. Am o energie, o agitație, care mă obligă să fac tot timpul ceva. Nu pot pur și simplu să mă relaxez în pat toată ziua și să nu fac nimic. Cred că e pierdere de vreme. Cu greu reușesc să citesc o carte. Cred că și asta e pierdere de vreme. Or să mă omoare mulți pentru că spun asta… Dar așa sunt eu, am o energie, o stare de agitație și pur și simplu scriu muzică și asta vreau să fac întotdeauna, mă bucură să fac asta. Și mă bucur să am întotdeauna o nouă provocare în față.”

Iar Freddie chiar așa scria. Cu nervozitate, cu bucurie, repede, uneori în avion, unde trebuia să fie tot timpul cineva lângă el cu creion și hârtie, alteori se așeza pur și simplu la pian și compunea. Însă nu-i plăcea să scrie versurile. „Nu sunt poet”, spunea. Și ce ciudat… Că atât de multe dintre versurile scrise de el sunt compoziții minunate. Iar muzica lui îi seamănă perfect. Are forța lui, energia lui, nebunia lui, singurătatea lui, puterea lui nepământească. La fel ca vocea, la fel ca întreaga lui ființă. Căci, așa cum spun cam toți cei care l-au cunoscut, era magic. Prezența lui era magică. Și subjuga. Chiar dacă mulți din cei care-i stăteau alături o făceau și pentru teribila, extraordinara lui generozitate. Căci cadourile erau la ordinea zilei. Și le împărțea tuturor cu o plăcere minunată, alături de cecuri puse în plicuri, care însoțeau întotdeauna cadourile de Crăciun sau la alte sărbători. Și cu aceeași plăcere cu care împărțea cadouri, cu aceeași bucurie și primea. Chiar dacă nu era vorba de lucruri valoroase. Era impresionat până la lacrimi de un dar, pentru că prețuia gândul din spatele lui. Așa a fost când a primit un cadou de la femeia de serviciu și i-au dat lacrimile…

Citiți continuarea în „Ziarul Metropolis”