MĂRTURIA fiicei unui veteran de război care păstrează două scrisori de pe front: „Ce bucurie că trăim din 1945 încoace modelul „eliberatorului” - sărăcie, gropi și glod? Pentru mine, 9 Mai este Ziua Tăcerii”

Aceste două scrisori sunt trimise de tatăl meu părinților săi de pe două fronturi. Două scrisori din același război. Două scrisori din diferite armate. Cu diferență de un an. Una - în 1944, din armata română, și alta - în 1945, din armata sovietică.

Ambele încep cu „Scumpii mei părinți” - în română și apoi iar în română, dar cu litere chirilice, altfel nu era permis. Ambele trecute prin cenzura militară. În care un ostaș abia trecut de majorat în clipele de răgaz îi întreba cum o duc, dacă plouă, dacă este roadă, dacă sora mai mică învață bine. Și îi asigura că la el totul e bine.

Ce ar fi însemnat acel bine, când în jur era atâta moarte?... Era un semn că e încă viu.





... Tata a supraviețuit. Plecat din 1941 și întors la vatră în 1946. Dacă nu supraviețuia, azi nu eram eu și multe nu erau...

El a plecat mult prea devreme din viață - avea doar cu câțiva ani mai mulți decât am eu acum. El niciodată nu privea la TV măcar parada militară, nemaivorbind de filme propagandistice. Toate cele sărbătorite cu fast îi trezeau durere și le detesta. Totdeauna a evitat orice discuție despre război și la toate întrebările mele copilărești, stupide - cum a fost?, îmi răspundea scurt: „Nu-ți trebuie să știi. A fost groaznic. Restul este minciună”.

A cunoscut tranșee, praf de pușcă, bombe care cad, moarte, sânge, frig și ploaie. A cunoscut și prizonieratul nemțesc, evadând de acolo. A cunoscut spitale militare, circulând vreo jumătate de an prin ele, până a sosit penicilina salvatoare. Și a avut dreptul la acea zi a Victoriei mai mult decât oricine care urlă azi cântece rusești prin centrul Chișinăului și vorbește în numele celor care nu mai sunt, dar niciodată nu și-a dorit-o. O considera o blasfemie. De aceea, poate până prin anii 60 chiar la Moscova nu au existat parade militare. Fiindcă erau vii prea mulți veterani. Care cunoșteau adevărul.

Aș vrea să știu de la oficialii noștri mari, care au organizat muzică și dansuri, ce bucurie mare i-a apucat? Faptul că războiul a luat viața a circa 60 de milioane de oameni (unele surse presupun că 100 de milioane)? Că a mutilat viețile altor sute de milioane? Că a schimbat hotare, a despărțit și nimicit popoare? Că a adus lacrimi și durere simțite și azi?

Ce bucurie a dat astăzi peste conducerea unei țări chipurile independente, care țopăie sub melodiile preferate ale unuia dintre nebunii care au încins acest război, melodii străine nouă? Ce bucurie mare pe capul poporului nostru care a pierdut pe front sute de mii de ostași înrolați în armata sovietică și, probabil, și mai mulți în armata română? Ce bucurie că războiul ne-a schimbat și pecetluit soarta pentru alte sute de ani? Ce bucurie că trăim din 1945 încoace modelul „eliberatorului” - sărăcie, gropi și glod?

Pentru mine, 9 Mai este Ziua Tăcerii. Și recunoștință jertfei aduse de milioanele care s-au pierdut în acel crunt măcel. O zi închinată memoriei tatălui meu, un simplu otaș care a supraviețuit.

Text de Ala Nemerenco