Iuliana Gorea Costin: „Bat clopote inimile românilor… Sufletul lui Nicolae Dabija s-a contopit cu Lumina”

Astăzi , 15 martie 2021, reprezentanți ai națiunii române de pretutindeni aduc omagii și trimit mesaje de condoleanțe, iar noi, cei de la Chișinău, îl petrecem pe ultimul drum pământesc pe unul dintre stâlpii de rezistență ai națiunii române, străjer fidel la porta românității, scriitorul, academicianul, Omul politic, cel în care forța spiritului s-a manifestat multidimensional, dăruindu-l cu harul divin - Nicolae Dabija!

Poetul Renașterii Naționale a pledat în complexa sa activitate literară, academică și politică pentru Unitatea Națională, pentru Reîntregirea Neamului Românesc - visul și crezul său suprem.

„Doru-mi-i de dumnevoastră, ca unui zid de o fereastră”- versul emblematic al poetului Nicolae Dabija vine să completeze ceea ce Grigore Vieru exprima prin: „Din Basarabia vă scriu, dulci frați de dincolo de Prut, Vă scriu cum pot și-i prea târziu, mi-i dor de voi și vă sărut”, iar Dumitru Matcovschi prin: „Basarabie, Basarabie trecută prin foc și prin sabie, trădată, furată mereu, ești floare de dor Basarabie, ești lacrima neamului meu!”.

Lucrările sale literare și publicistice, ating profunzimea dimensiunii „Ochiului al treilea”:

„Totul pe-atunci părea nespus,/şi frunzele cădeau în sus;/şi timpul, blând, curgea-napoi,/ iar Dumnezeu ţinea cu noi”.

„În viața mea nimic n-a fost mai adevărat decât visele!”.

Nicolae Dabija este scriitorul român cu cele mai multe premii internaționale.

În romanul „Temă pentru acasă”, ajuns la cea de-a doua ediție cu peste 60 mii de exemplare, tradus în mai multe limbi, între care și în limba maghiară, ne îndeamnă la o altfel de înțelegere a lumii, citez:

„- Nu există oameni răi, există doar oameni suferinzi;

- Neamul nostru e condamnat să iubească. El nu s-a raportat niciodată la lume, ci a raportat lumea la el;

- Timpul e un microb. Care lucrează în oameni, în lucruri, în tot. Dacă am reuși să ne vaccinăm contra lui, am deveni nemuritori;

-O lume alcătuită doar din oameni bogați e o lume săracă;

- Răul și durerea nu totdeauna sunt lucruri identice;

- Iubirea ce-o port face să mă simt liber chiar și închis;

- Durerea e unica bucurie a vieții mele. Dacă mă mai doare ceva, înseamnă că încă n-am murit de tot;

- Dacă i-ai urî pe toți cei care ar trebui urâți – iar aici multă lume trebuie să fie urâtă – , știi ce se alege de tine?! O bombă de ură care va exploda, distrugându-l mai întâi pe purtătorul ei;

- Când ești singur și n-ai pe cineva în preajmă, căruia să-i spui niște cuvinte, nu singurătatea cuvintelor doare, ci singurătatea înțelesurilor.”

Recent scriitorul mărturisea: „Mai am cărți de scris… Aș vrea foarte mult ca după această pandemie de viruși să se instaleze o altă pandemie. O pandemie a culturii, a bunătății, o pandemie eminesciană, a lui Eminescu, de cunoaștere a literaturii noastre clasice”.

Despre moarte Nicolae Dabija scria: „Moartea fiecăruia dintre noi, vine atunci când omul îşi îndeplineşte misiunea pentru care a fost dat pe pământ. Vreau să cred că mai am încă multe de făcut ca lucrarea pentru care am fost hărăzit să fie completă. Iar moartea mi-ar părea un lucru plăcut, dacă Cel de Sus mi-ar permite să iau ceva de citit dincolo, mai multe biblioteci de cărţi pe care n-am reuşit să le citesc în această viaţă, dată omului puţină comparativ cu tomurile excepţionale care s-au scris şi care, unele dintre ele, mă mai aşteaptă risipite prin toată casa, dar şi pe rafturile unor biblioteci publice, ca măcar să le răsfoiesc. Cu ele, cu marile cărţi ale omenirii, iadul mi-ar fi suportabil, iar raiul şi-ar merita numele…”.

Avem motive să credem, însă că sufletul poetului s-a contopit cu Lumina din care s-a desprins atunci când a coborât într-un corp fizic pentru a ne dărui parte din trăirea, cunoașterea și dragostea sa despre care scria atât de neostoit:

„Zarea se - norează. Cad de sus omături.

Dor îmi e de tine, chiar când eşti alături.

Frunza se destramă. Ceruri cad în ape.

Dor îmi e de tine, chiar când eşti aproape.

Iar afară plouă, ceruri viscolesc

Și nu mă mai satur să te tot privesc.

Draga mea, iubito, floare-ngândurată

A mea întotdeauna, şi-a mea niciodată.

Oare şi atuncea, după ce-o să mor,

Tot aşa de tine o să-mi fie dor?! ”

Ne vom stăvili, la rându-ne, de azi înainte dorul de Domnia Sa, valorificându-i cu demnitate moștenirea scrisă cu pană de înger.

Text semnat de Iuliana Gorea Costin