IUBIRI celebre // Cea mai frumoasă TRAGICĂ poveste de dragoste din România. „Domnul meu şi Dumnezeul meu, iartă-mă! O prea mare iubire ucide!”

Sursa: loon.ro

S-au cunoscut în anii 50, într-un Bucureşti sovietizat. El, poet la început de drum. Ea, solistă la Operă. El, condamnat la puşcărie politică. Ea a făcut vrăji şi l-a scos de acolo. S-au iubit o jumătate de secol. Apoi el a plecat niţel. Ea n-a rezistat. I-a cerut iertare Zămislitorului, a luat un pumn de somnifere şi s-a dus după el.

Biserica, înmuiată în faţă celei mai frumoase tragedii din lumea noastră, le-a dat voie să păşească dimpreună pe tărâmul lui Hades. Irinel Liciu şi Ştefan Augustin Doinaş…

Se găsiseră puţin după finalul celei de-a doua mari urgii. Bucureştiul era împresurat de sovietism. El se dăduse jos dintr-un tren de Ardeal, poet minor, simbrie microscopică, gazetar la o revistă culturală. Ea era Everestul. Vedetă. Studiase la Moscova şi Leningrad. Maurer ori Bodnăraş, apostolii lui Stalin, îi dădeau târcoale. Se tutuia cu Tanti şi Lică Gheorghiu, puicele lui Dej. El împărţea o masă şi un pat cu un balerin. Aşa a cunoscut-o. Iubirea dintre o zeiţă şi un muritor.

Afrodita şi Adonis…

În 1957 el uita să-şi pârască la Securitate un coleg de la „Teatru”. Omul glăsuia că ar fi bine ca revoluţia maghiară să se extindă şi peste graniţă. E săltat. Puşcărie politică. Irinel intervine. Sus, sus de tot. Poetul e eliberat în februarie 1958…

„Ani de zile, după căsătorie, am fost prinţ consort”, mărturisea, pentru TVR, Ştefan Augustin Doinaş. „Pur şi simplu m-a întreţinut, trăiam pe spinarea ei”. Irinel era în vogă. Mergea, ascuns sub pălărie şi palton, să o aştepte la ieşirea de la Opera. El era proscris. Ea primise titlul de Artist Emerit al Poporului din mâinile lui Gheorghe Gheorghiu-Dej.

Dar se iubeau la infinit. Lumea nu-i ştia de Doinaş şi Liciu. Cuplul consacrat era Liciu – Gabriel Popescu, balerinul. Acesta era, însă, homosexual.

Închis, cere azil politic în Occident. Fără el, Irinel răreşte apariţiile pe scenă. Se retrage, pe nesimțitelea, de la Operă. Pe 12 februarie 1970 marea balerină dansează pentru ultima oară.

Acelaşi rol ca la debut. Cercul este închis. Cântecul de lebădă. Rezervă tot timpul pentru Doinaş… Gloria ei apune. A poetului, prinde a urcă.

Într-o seară, zămisleşte „Mistreţul cu colţi de argint”. I-o citeşte soaţei. E prima care aude probabil una dintre cele mai frumoase poezii din literatură noastră. Dar scriitorul nu e statornic, are drag de servitoare, deşi iubirea jumătăţii e infinită. Irinel află, e ceva ce o macină. Atâta dragoste, un Univers de dragoste şi el înşală! Pentru prima dată face bagajele. Doinaş simte că a înfuriat până şi pe olimpieni. Se pune la birou şi, asemenea lui Zeus cu Atena, scoate din al său cap o altă capodoperă:

„Azi ne despărţim”
„Astăzi nu mai cântăm, nu mai zâmbim.
Stand la început de anotimp fermecat,
astăzi ne despărţim
cum s-au despărţit apele de uscat”.

Dar dragostea arde. Irinel se întoarce. De fapt, unii zic că nici nu a plecat. 1989 îi prinde împreună. Cum au fost şi în 1977 şi în 1968. Scriitorii îl propun pentru Nobelul literar. Academia Română îl primeşte cu braţele deschise.

Apoi… Apoi vin accidentele vasculare şi tonele de medicamente. Cancer. Nu zodia, boala. Leagă prietenie cu un baston. Are 80 de ani şi el ştie asta. Vineri spre sâmbătă, 25 mai 2002. Pe masa de operaţie. Infarct. Scurt! Irinel Popescu, medicul, a chemat-o pe Irinel l-a spital. Nu i-a spus de ce. A înţeles acolo. Se stinsese la 80 de ani şi o lună. Din acest timp, 50 fuseseră împreună. N-a plâns, n-a jeluit, nu s-a dat cu capul de lespezi.

„Doinaş, bărbat fiind, adică laș”…

S-a întors acasă. S-a aranjat, s-a dat cu pomadă. Ştia că atunci când Charon te trece Styxul, trebuie să te arăţi frumoasă şi nerădbătoare de întâlnirea cu cei dragi. Cu cel drag… S-a dus la biroul lui Doinaş. A surâs o secundă. „Aceeaşi dezordine monumentală”…

A luat stiloul şi a aşternut 16 cuvinte. Cele mai frumoase şi mai tragice din istoria iubirilor noastre. Apoi a strâns pumnul, pentru ultima oară. I-a dat drumul, cu un pahar de apă. Era plin cu somnifere.

Reverberat, auzea, de undeva, din depărtare, un glas ce dialoga cu Gabriel Liiceanu: „Am hotărât cu Doinaş că, dacă unul dintre noi moare, celălalt se sinucide. Numai că Doinaş, bărbat fiind, adică laș, nu o să fie în stare să o facă”. Hm-m-m, ce straniu, era chiar vocea ei…

A găsit-o menajera, a doua zi de dimineaţă. Noi, muritorii, nu putem pricepe aşa ceva. Babele prinseră a sporovăi că viaţa ţi-a dat-o Cel de Sus, numai El poate să ţi-o ia. Dar Biserica, Biserica inchizițională cu acest subiect, a decis să închidă ochii în faţă unei iubiri de peste 10 lustrii. Le-a dat voie să fie înmormântaţi dimpreună, cu salve de tun, cu fanfară, pe Aleea Academicienilor, din Bellu, ceea ce spune multe… De fapt, spune totul.

Cele 16 cuvinte caligrafiate erau acestea: „Domnul meu şi Dumnezeul meu, iartă-mă! Doinaş, dulcele meu, o prea mare iubire ucide!”

Sursa: loon.ro