ISTORIC: Demonii trecutului REVIN în Europa Centrală şi de Est

„Iliberalismul“ premierului maghiar Viktor Orban şi populismul unor lideri din foste state comuniste au reînviat monştrii totalitarismului.

Mesajele antieuropene ale unor lideri central şi est-europeni şi divergenţele tot mai adânci pe probleme comunitare dintre Bruxelles şi statele foste comuniste membre, mai ales în ceea ce priveşte aşa-numita cedare de suveranitate, nu prevestesc nimic bun.

Sloganuri precum „noi vrem să ne guvernăm singuri ţara şi să nu fie condusă de UE“, sugerează că Polonia ar fi aservită unor puteri străine. Dar tocmai intrarea în UE a însemnat pentru Polonia - ca şi pentru alte ţări din regiune - un salt înainte nu numai în ceea ce priveşte standardele democratice, ci şi de prosperitate, scrie Roman Krakovsky, doctorand în istorie al Universităţii din Paris, specializat în Europa Centrală şi orientală, citat de site-ul hulala.org.

În 2017, ţara fostă comunistă a înregistrat o creştere susţinută (4,2%) şi cea mai scăzută rată a şomajului din ultimii 25 de ani (4,7%). Europa este cea care a permis Poloniei să se afirme pe deplin şi să devină un pilon politic şi economic al continentului. Alegerea polonezului Donald Tusk în funcţia de preşedinte al Consiliului European este un simbol al recunoaşterii locului acestei ţări în rândul statelor comunitare. De ce atunci polonezii tratează UE cu atât dispreţ şi neîncredere, se întreabă istoricul.

Folosirea emoţiilor

El spune că aceşti lideri se folosesc de emoţiile oamenilor pentru că acestea sunt factori puternici ai mobilizării şi coeziunii sociale şi acţionează ca un „lipici“ conferind astfel sentimentul de apartenenţă la aceeaşi „comunitate de resentimente“.

Mobilizarea emoţiilor este deosebit de binevenită în perioadele de criză şi în chestionarea identităţilor colective, cum ar fi cea pe care o trăieşte în prezent Europa Centrală şi de Est. Frica de a pierde realizările trecutului într-o lume globalizată (fie că este vorba de câştiguri materiale, spirituale sau chiar de identitate) este folosită în scop politic.

În paralel, luarea destinului în propriile mâini ajută la reconstruirea unei imagini pozitive a sinelui. De unde provine această frică şi furie? Pentru că oamenii îşi doresc un acoperiş deasupra capului, un sistem de sănătate care să funcţioneze, pensii, toate acele lucruri care fac viaţa decentă.

Au într-adevăr acces la toate astea? Desigur, performanţa economică a Poloniei este acum spectaculoasă, iar progresele realizate începând cu anii 1990 sunt considerabile. Doar vizitaţi această ţară astăzi şi amintiţi-vă magazinele goale din anii 1980.

Dar imaginea oarecum idilică de acum ar trebui să fie nuanţată. Salariul mediu polonez este acum de trei ori mai mic decât cel german, diferenţele salariale între unele zone urbane şi zonele rurale, scufundate în sărăcie şi izolare, continuă să se extindă. Desigur, Varşovia, Bratislava sau Budapesta sunt astăzi metropole moderne conectate la pieţele mondiale. Dar, la o distanţă de două ore, de aceste oraşe putem descoperi sate unde nivelul de trai al populaţiei nu este foarte departe de cel de acum 30 de ani.

Starea catastrofală a sistemului de sănătate polonez îi împinge pe medici să plece, iar pacienţii care îşi permit merg să se trateze în străinătate. Nu este surprinzător faptul că regiunile şi grupurile cele mai defavorizate sunt cele care votează pentru formaţiunea naţionalist-populistă aflată acum la guvernare, Lege şi Justiţie (PiS).

Ar trebui descifrat şi ce se ascunde în spatele denunţării exploatării economice, pierderii suveranităţii naţionale şi culturale de care se tot face caz. Deoarece aceste fapte nefondate, chiar fanteziste, servesc ca „ecrane“ pentru alte fapte, acum absente, dar întotdeauna acţionând adânc în societate. Originea lor uneori se duce departe în trecut, subliniază istoricul.

Fantomele trecutului

Războaiele civile din fosta Iugoslavie din anii 1990 au demonstrat validitatea acestei reguli prin genocid. Viziunea Islamului ca pericol pentru comunitate se referă la experienţa dureroasă a multiculturalismului pe care regiunea a experimentat-o în trecut. În timpul imperiilor (rus, austro-ungar, otoman), legitimitatea aparţinea grupului dominant politic, fie ruşi, germani, unguri sau turci.

Singura dorinţă considerată legitimă a fost cea a grupului dominant din punct de vedere politic, iar drepturile altor naţionalităţi nu au fost recunoscute. „Popoarele“ au trebuit apoi să se protejeze de aceste imperii şi de alte popoare care au constituit aceste imperii.

În perioada interbelică, statele-naţiuni care au succedat acestor imperii au moştenit de la acestea problema minorităţilor. De atunci, această situaţie reprezintă unul dintre principalii factori ai instabilităţii politice din regiune.

În numele reconstrucţiei Noii Germanii, sub auspiciile celui de-al Treilea Reich, Austria a fost anexată de Hitler în 1938. În numele revenirii minorităţii germane în acelaşi Reich, Cehoslovacia a fost dezmembrată în 1938 (Acordul de la München) apoi ocupată în 1939, iar Polonia a fost invadată în acelaşi an. În numele revenirii minorităţii maghiare la Ungaria, România pierde Transilvania în 1940 şi aşa mai departe, spune istoricul polonez.

Dar, în loc să-şi asume responsabilitatea pentru greşelile trecutului, demonii acestuia au fost conservaţi. Ei se instalează în adâncurile corpului social şi aşteaptă momentul prielnic pentru a se activa. Această „nevroză politică“ se dezvoltă, uneori, pe parcursul mai multor generaţii şi generează ideologii confuze şi iluzorii. Gândul şi afecţiunile sunt apoi fixate patologic pe un eveniment, perceput ca o catastrofă.

Pentru Ungaria, umilinţa naţională, care a urmat înfrângerii din 1918, hrăneşte revizionismul ungar pe parcursul perioadei interbelice şi chiar şi dincolo de aceasta. Pentru Polonia, împărţirea ţării în secolul al XVIII-lea conduce la ceea ce naţionaliştii polonezi numesc „123 de ani de captivitate“ şi al doilea război mondial, când ţara îşi pierde din nou independenţa.

Criza refugiaţilor din 2015-2016 a trezit aceşti demoni ai trecutului. Sosirea migranţilor musulmani din Orientul Mijlociu şi Africa ar pune sub semnul întrebării omogenitatea culturală, religioasă şi etnică a comunităţilor naţionale, susţin naţionaliştii şi populiştii. Una dintre expresiile violente ale acestei retrageri de identitate este refuzul unanim al ţărilor din regiune de a accepta cotele de refugiaţi alocate la nivel european, ţinând cont de particularităţile economice ale fiecărei ţări. Cu toate acestea, comunitatea musulmană este aproape inexistentă în aceste ţări, iar cotele nu ar schimba fundamental această situaţie.

În prezent, lideri politici din centrul şi estul Europei folosesc aceste emoţii şi pretind că oferă soluţii. Creşterea „democraţiilor iliberale“, un termen revendicat în 2015 de premierul maghiar Viktor Orbán, face parte din această mişcare.

Potrivit acestuia, principiul universal al liberalismului: libertatea şi egalitatea ar distruge „lumea pe care o putem transmite copiilor noştri, bătrâneţea liniştită pe care o putem garanta părinţilor noştri şi, atunci când este posibil, protecţia care poate fi oferită ţării şi culturii noastre“.

În „epoca iliberalã“ această ideologie naţional-creştină, primatul primei responsabilităţi ar reprezenta-o propria comunitate, acesta fiind transformat în principiu absolut. Pentru a „apăra poporul“, acest radicalism are nevoie să-şi întărească puterea statului şi a liderului său. Acesta este modul în care guvernul polonez pune piedici unor alte puteri în stat, cum ar fi justiţia şi mass-media.

La televiziunea publică, aflată sub controlul PiS, jurnaliştii portretizează guvernul ca garant al suveranităţii naţionale şi opoziţia ca duşman al Poloniei. Rezultatul acestui proces este un peisaj mediatic distorsionat în care actorii independenţi se confruntă cu mass-media finanţate din bani publici. Jurnaliştii care efectuează investigaţii asupra politicienilor aflaţi la putere sunt atacaţi de către mass-media aservită puterii.

Un proces similar se desfăşoară în prezent în Ungaria, unde guvernul Orbán controlează în mod eficient principalele canale TV, precum şi presa scrisă şi online. În 2016, statul a reuşit chiar să pună pe butuci principalul ziar de stânga, „Népszabadság“, unul dintre cele mai importante cotidiene din ţară. Prin atacarea justiţiei şi a presei, guvernele polonez şi maghiar atacă inima sistemului democratic. Deoarece rolul acestora este de a asigura şi celorlalţi actori din spaţiul public posibilitatea de a se exprima în perfectă egalitate şi fără frică de persecuţie. Chiar dacă, în realitate, statul şi individul (sau o asociaţie sau un partid politic) nu sunt egale, în spaţiul public, ele trebuie să se poată comporta ca şi cum ar fi.

Aceasta este condiţia ca cei care reprezintă interesele diferitelor grupuri din societate să poată discuta liber între ei şi, astfel, împreună, să dezvolte noţiunea de interes general care poate concura cu cea a puterii. Cu alte cuvinte, controlul presei şi al justiţiei asigură puterii o poziţie hegemonică în spaţiul public şi îi permite să-şi impună valorile şi modul de gândire ca fiind singurele legitime.

Democraţiile iliberale alunecă spre autoritarism

„Astfel, democraţiile iliberale alunecă spre autoritarism ...“, iar această situaţie aduce aminte de controlul mijloacelor de exprimare din timpul comunismului. Nuanţa este că, astăzi, guvernul nu are nevoie să introducă cenzura sau să-şi închidă oponenţii. Într-un context al economiei de piaţă în care grupurile de presă şi mass-media sunt supuse unei concurenţe acerbe, este suficient ca statul să favorizeze unul în detrimentul altuia prin intermediul politicilor de subvenţionare. Dezechilibrele economice pe care le creează acest lucru pot fi fatale pentru supravieţuirea mass-mediei.

Unul dintre principalii factori de atracţie ale guvernelor Orbán şi Kaczyński este astăzi capacitatea de a-i atrage pe cei care se simt excluşi sau marginalizaţi, votând pentru formaţiunile conduse de aceştia cu speranţa că situaţia lor se va îmbunătăţi. Guvernul polonez a adoptat câteva măsuri care să răspundă unei aşteptări reale şi, prin urmare, să-şi consolideze legitimitatea Dar toate acestea au fost posibile şi cu ajutorul acordat de UE ţărilor din Europa Centrală şi de Est prin intermediul fondurilor structurale europene şi al politicii agricole comune.

Numai în perioada 2007-2013, aceste ţări au primit mai mult din partea UE decât Europa de Vest în timpul Planului Marshall după 1945. Şi acest lucru se aplică şi pentru exerciţiul financiar 2014-2020: 325 de miliarde de euro din cele 960 de miliarde de euro din bugetul european (33%) sunt alocate pentru Fondul de coeziune pentru regiunile mai puţin dezvoltate, în special în Europa Centrală şi de Est şi încă 59 de miliarde pentru ţările partenere din UE, inclusiv pentru Balcani.

În plus, ajutorul agricol aduce beneficii şi acestor ţări. Graţie acestui ajutor şi efortului populaţiilor locale, economiile ţărilor din regiune s-au adaptat la noul mediu şi s-au restructurat . Dar pentru a restabili credinţa în democraţie în Europa Centrală şi de Est, justiţia ar trebui să-şi facă mai bine treaba şi în vechile „ţări occidentale“, consideră istoricul.

Sursa: adevarul.ro