INTERVIU // Ștefan Hrușcă explică ce-i cu „Leru-i ler”!

Tradiție // „În postul Crăciunului nu ai voie să cânți alteva decât colinde”

Colindele sunt cele mai ascultate cântece tradiționale de sărbători. Cel puțin, așa ar trebui să fie. Pentru a ne convinge de acest lucru, cel mai mare colindător al neamului a avut un recital la Chișinău. Cu această ocazie, renumitul interpret de muzică folk, Ștefan Hrușcă, ne-a povestit mai multe despre colinde și amintiri.

Maestre Ștefan Hrușcă, prin ce se deosebesc colindele românești de alte colinde?

Colindele pe care le port cu mine din pruncie sunt colindele străbune și sunt atât de vechi, încât se pierd în negura vremurilor. Ce am colindat la Ieud, la Maramureș, sunt colinde pe care le-am moștenit de la bunici și de la mama. Cred că sunt 50 de ani de colindat „Hrușcă acasă în Maramureș”.

În ’90, când am început să înregistrez colinde religioase, nu am știut că vor avea acest impact asupra românului. Se pare că tot ce transmit ele prin încărcătura lor emoțională ca vers, ca povață, ca înțelepciune sunt lucrurile firești. De acestea avem nevoie acum, când suntem încovoiați de tehnologizare și globalizare.

Omul vrea să se regăsească, că parcă prea s-a înstrăinat. A te înstrăina nu înseamnă a pleca din satul natal la București, la Târgu Mureș sau la Chișinău. Înseamnă a te înstrăina de tine însuți și acesta este cel mai mare păcat din ziua de astăzi. Probabil, cuiva îi convine starea aceasta a noastră, dar nu este normal. Cum spunea Florin Piersic la concertul de la București: „Oameni buni și mai ales presa, încercați și deveniți normali că suntem anormali de o grămadă de vreme”. Astfel, colindele noastre au acest firesc. Fac parte din codul nostru genetic al credinței, al bunei-cuviințe, al frumosului pe care îl are creștinul.

Sunteți colindătorul care știe peste o sută de colinde. Care dintre ele vă provoacă amintiri speciale din copilărie?

Îmi aduc aminte că, atunci când eram mic, ne adunam în grupuri cu prietenii pentru a pleca la colindat. Întotdeauna ne ghionteam unul pe altul. Nu puteam decide care să înceapă. Nu știam cu ce colindă să începem, pentru că erau foarte multe. Începeam cu „Coborât o coborât”. Apoi „Creștinilor, noi astăzi”- un colind care se cântă la noi la Ieud.

Acestea sunt colinde legate de leagănul copilăriei: „Sculați, sculați, boieri mari” sau „Sculați, gazde, nu dormiți”. Acestea sunt colindele care m-au marcat și pe care le-am reactualizat după ‘89.

Este vreo colindă pe care ați descoperit-o mai târziu?

Foarte multe colinde, care au urmat după primul și al doilea album, sunt culese din Ardeal. De exemplu, în Bihor am descoperit o enclavă de folclor, la fel în zona Alba Iulia și în zona Hunedoarei.

Am găsit un colind, „În poartă la Țarigrad”, care este foarte cunoscut și are multe variante. Împreună cu regretatul poet George Țărnea am avut o perioadă îndelungată de colaborare. El m-a ajutat să așez în format logic materialul unei colinde, ca povestea să fie dusă până la sfârșit. De multe ori, unele elemente și imagini dispăreau, astfel încât nu puteam găsi logica.

Melodic, colindele sunt la fel, însă structura de vers diferă de la o zonă la alta.

Ce înseamnă, totuși, „leru-i ler” din colindele românești?

Întotdeauna au fost speculații, chiar s-au făcut glume vizavi de „lerul lui Hrușcă”, mai ales pe site-uri. În colindă are doar semnificația de refren, așa cum sunt „Florile dalbe, flori de măr”.

Apropo de „flori de măr”, această expresie poate avea o explicație. Acum nu prea mai ninge, și parcă nu e omătul de altădată, de când eram eu copil. De multe ori se întâmplă să se prelungească toamna până aproape de februarie. De multe ori se întâmplă să mai înflorească câte un copac, de regulă, vișinul sau cireșul.

S-ar părea astfel că „florile de măr” sunt explicabile. Cât despre „leru-i ler”, eu consider că este doar pentru refren. Acum sunt foarte multe speculații. Chiar și cei care au doctorate își dau cu părerea despre un anumit Ler împărat. Dar în colind este strict un refren.

Cine mai colindă la dvs. în familie?

Mama colinda foarte frumos. Țin minte că eram prunc și de multe ori mergeam cu ei. Oamenii mai în vârstă colindau până după douăsprezece noaptea. Se auzea tot satul. La o casă se cânta un colind, la cealaltă - un alt colind. Mama cânta tare fain. Când mergea la nunți, când mergea la botez, mama întotdeauna se auzea cel mai tare. Avea vocea cea mai plăcută.

Credeți că de la ea ați moștenit acest dar?

Da. Și felul acesta de a aborda colindul. Multă lume mă întreabă de ce m-am apropiat de colind, că de multe ori toți mă asociază cu Crăciunul. Am avut norocul să cresc în Maramureș, unde s-au păstrat tradițiile și rădăcinile adânc înfipte, printr-o cumințenie și printr-o sfințenie de neatins. Nu ne-a afectat nici un regim, nici un fel de vâltori și nici un fel de viscol. Noi am rămas stăpâni. Să știi că dacii liberi de acolo s-au tras. Am avut norocul că m-am născut în Maramureș. Toată zona aceasta m-a marcat, mai ales că m-am născut iarna, în decembrie. La noi e regulă. În postul Crăciunului nu ai voie să cânți altceva decât colinde. Probabil, mama, când m-a legănat, mi-o fi colindat.

Puțini copii se mai duc acum la colindat. Ce să facem ca să readucem această tradiție?

S-au rărit. Foarte multă lume a plecat de la sat. S-au înstrăinat plecând acolo unde se câștigă mai bine. Astfel, copiii nu mai au educația pe care am avut-o noi. Nu mai sunt învățați să iubească colinda și să meargă la colindat. Eu m-am simțit dator la un moment dat să fac cunoscute colindele. Mă bucur că mă duc după cinci, zece ani în anumite locuri și văd că se păstrează și se cântă colindele pe care le-am adus eu, ceea ce e mare lucru. Întotdeauna le spun spectatorilor: mergeți și colindați. Astfel, vom readuce acest obicei, care face parte din identitatea noastră.

Ați mai fost de multe ori în Basarabia. Ce vă leagă de acest teritoriu?

Cumințenia moldovenilor. Adrian Păunescu are poezia „Bunătatea moldoveană”. Am descoperit aici, prima dată în ‘89, când la noi încă era regimul comunist, aici începuse „perestroika” și era un fel de pornire lăuntrică, un fel de speranță a moldoveanului la o viață mai bună. În ‘89, am venit în iunie, atunci când pentru prima dată publicația „Literatura și arta” era jumătate cu scris slavon și jumătate cu scris latin. Atunci am avut un spectacol cu Vasile Șeicaru, Dan Spătaru, Mirabela Dauer și alți artiști. Am fost pe stadion. Lumea ne știa de la Cenaclul „Flacăra”. Ascultaseră cenaclul la posturile de radio românești.

Stadionul era plin și, la un moment dat, au trecut câțiva tineri cu tricolorul. Au trecut pe gazon și s-au apropiat de scenă. Strigau să cântăm „Treceți, batalioane române, Carpații”. În Basarabia? În ‘89? Ne uitam unul la altul și nu știam ce să facem. N-o să ne lege cei de aici, o să ne lege cei de acasă. Până la urmă, am cântat și a fost o euforie. S-a ridicat tot stadionul în picioare, cântând cu noi. Este unul din cele mai frumoase sentimente trăite atunci, când am văzut cât patriotism local aveți. Sunteți mai sensibili decât cei de dincoace. În privința asta mă înclin în fața voastră.

„Amintire de iubire” se numește recitalul pe care l-ați susținut duminică la Chișinău. Ne îndemnați să ne amintim de iubire în pragul sărbătorilor?

Să fim buni, să fim credincioși, să ne iubim unii pe alții. Să fim deschiși, luminați, să ne adunăm și să trecem peste toate greutățile. Depinde de noi. Trebuie să arătăm că suntem optimiști și că vrem să mergem mai departe. Iar pe tineri îi îndemn să citească cât mai mult. În momentul în care citești, te luminezi, iar în momentul în care ești luminat, îți deschizi orizonturile.

Vă mulțumim!