Anda Vahovan: „Cele două cărți ale mele s-au trezit a fi concurente între ele. Voi veni acasă de Ziua Limbii Române”

Interviu cu Anda Vahnovan, oferit în exclusivitate Ziarului NAȚIONAL

Pentru prima dată în istoria premiilor Uniunii Scriitorilor din Moldova, la categoria Debut o autoare obține două nominalizări. Felicitări, dragă Anda Vahnovan, ești nominalizată de două ori, pentru volumul de poezie „Sârme” (ed. Casa de pariuri literare) și pentru cartea #povestirilondoneze. Underground (ed. Prut). Dacă nu vei obține un premiu, va fi pentru tine o dramă cumplită?

Bună, dragă Irina, și îți muțumesc pentru invitația la dialog. Sincer, nu am știut că este o premieră, dar, într-adevăr, am fost plăcut surprinsă de acest fapt. Mai ales că aceste două cărți au fost scrise în paralel, pe parcursul a cinci ani, și doar voia întâmplării a făcut să apară în 2022 ambele. S-au trezit a fi și concurente între ele.

Sunt în situația părintelui care se va bucura pentru oricare dintre aceste două cărți. Iar dacă nu va fi să fie – nu putem vorbi despre o dramă. Altele sunt dramele și pierderile adevărate ale vieții.

Am încredere, însă, în profesionalismul juriului și știu că vor face alegerile cele mai potrivite, deși atâta timp cât la categoria debut vor fi nominalizările atât pentru proză, cât și pentru poezie sau critică, lucrurile vor fi complicate.

Dacă vei avea premiul în mână, ce vei face cu el?

Prefer să nu anticipez și nici nu m-am gândit la asta, sincer. Probabil că îl voi dedica tatălui meu, Simion Ghimpu, care a fost poet și membru al Uniunii Scriitorilor. De altfel, l-am petrecut pe tata pe ultimul drum al său, pornind din holul Uniunii Scriitorilor. De atunci nu am mai călcat pragul acestei instituții.

Mărturisesc că, datorită și la insistența tatei, am început să scriu, ce e drept cam târziu, după decesul lui.

Ți-e dor de căminul Institutului de Arte de pe Tolbuhin din Chișinău unde ți-ai petrecut o parte din copilărie și despre care scrii în „Sârme”?

Cred că e locul unde s-au pus bazele personalității mele, între acei oameni minunați și atmosfera unică din acel cămin, de la numărul 33. Amintirile de acolo mi-au tot revenit obsesiv de-a lungul vieții și nu mă lăsau în pace.

Atunci când am început să scriu, am înțeles că va trebui să eliberez din mine acel trecut din cămin. Și cel mai interesnat lucru este că nu mai fusesem pe acolo de mai bine de treizeci de ani.

Într-o noapte, la Londra fiind, după ce am publicat poemul „Pianul”, despre acest cămin, am visat că mama urca pe o scară din balcon către o mansardă. Scara era ținută de tata, iar eu priveam îngrijorată, înțelegând că noi am locuit la etajul 5, ultimul etaj și că ceva nu se leagă în visul meu.

I-am povestit mamei visul și surpriza a venit atunci când, după lansarea „Sârmelor” la Chișinău, în drum spre aeroport, am rugat-o pe prietena mea Sanda, care mă ducea cu mașina, să devieze de la traseu ca să trecem prin fața căminului.

M-au trecut fiorii când am văzut că, de fapt, căminul fusese mansardat și, exact ca în visul meu, mai era un nivel peste etajul 5. Se pare că ceva mai mult de atât mă leagă de acest cămin. Ceva inexplicabil.

Purtai pe atunci breton. Nu-ți intra în ochi? Acești ochi își doreau să vadă întreaga Europă? După ce au văzut-o, sunt mai liniștiți, mai încrezători? De la cine i-ai moștenit?

Vă referiți la bretonul înalt tapat și fixat cu apă cu zahăr– imagine a sărăciei acelor ani? Și acum port breton, dar, recunosc, nu așa de îndrăzneț. Dar dacă e să mă gândesc mai bine, este și o formă de barieră între lumi – internă și externă. Am avut nevoie de ea mai ales odată cu emigrarea în Marea Britanie, acum 6 ani, în perioada de adaptare.

Ca un refugiu atunci când lumea asta nouă îmi părea încurcată și neînțeleasă. Și nu știu dacă ochii mei au devenit mai încrezători, dar mai deschiși și toleranți, cu siguranță. I-am moștenit de la mama, Veta Ghimpu-Munteanu – și culoarea verde, dar și curiozitatea excesivă care ne caracterizează pe ambele.

Cât de importantă pentru tine e narativitatea în poezie?

E o întrebare capcană, dat fiind că poezia mea este una narativă. Nu știu dacă m-aș defini ca fiind poetă sau, mai degrabă, povestitoare. Poemele mele sunt mai mult (așa mi s-a spus) prozo-poeme și înțeleg că acest gen de poezie nu e mereu pe placul adepților poeziei minimaliste.

E o chestie de simțire și prefer ca fiecare autor să rămână fidel autenticității scrisului propriu decât să se alinieze unor curente sau matrice, fenomen pe care îl observ în ultimul timp și care mă întristează.

Cine dintre poeții lumii te-au fascinat până la vârsta de 30 de ani? Ce cărți de poezie te-au răvășit recent?

La acea vârstă aparțineam deja și Clujului și pot să zic că am desoperit noi autori având acces la cărțile din Biblioteca Centrală Universitară din Cluj. Nu că nu aș fi descoperit în minunata bibliotecă a părinților mei pe Rilke, Baudelaire și Goethe (din seria acea mică de buzunar a Editurii Tineretului), aduse de tata de la Moscova.

Pe atunci, însă, mai dragi îmi erau Ion Minulescu, Octavian Goga, Serghei Esenin și Iosif Brodskii. În Cluj i-am descoperit pe Cezar Ivănescu, Gellu Naum și Ion Mureșan. Clujul mi-a deschis noi orizonturi, deși, spre mare mea uimire, descoperindu-i la Cluj, i-am găsit ulterior și în biblioteca tatei, după decesul lui.

Se întâmplă o chestie mistică cu această bibliotecă, pe care tata mi-a lăsat-o moștenire. De parcă știa că voi ajunge într-o zi să îi descopră valoarea adevărată.

Să nu mai zic că aici, în Londra, plimbându-mă prin cartierul Hampstead, drumurile m-au dus fără să știu la casele unor mari scriitori – John Keats, Rabindranath Tagore și John Galsworthy. Am și scris postări atunci pe Instagram, vorba aia, am și dovada că nu inventez.

Ajungând vara la mama în vizită, i-am descoperit și pe acești autori pe rafturile bibliotecii, Galsworthy chiar cu toate cele 3 volume ale „Comediei Moderne”. M-a bulversat această descoperire. Căutările și drumurile mele nu sunt întâmplătoare, iar răspunsurile, se pare, tot la tata le găsesc.

Cărțile care m-au marcat recent ar fi multe și nu aș vrea să dau nume, tocmai pentru că îmi vor scăpa cu siguranță nume importante și m-aș simți prost.

Rețin din povestirile tale londoneze o scenă când ești întrebată într-o dimineață, în scara blocului unde locuiești la Londra, de ce nu mergi la serviciu, de ce nu faci nimic. Cât muncește, de fapt, o mamă cu trei copii și cu multe alte activități „invizibile”? Valul de oboseală nu te acoperă uneori? Cum îi reziști?

Asta cu mamele care stau acasă cu copiii și nu fac nimic este buba dureroasă a tuturor mamelor care știu cât de neapreciată și subestimată este această „meserie”. Am scris această povestire londoneză dintr-un suflu, ca o revoltă împotriva acestei idei nedrepte și incorecte.

E o banalitate ce zic acum, dar e un job full-time, zi și noapte, cu toată dedicația și fără a trișa, fără concedii și pauze, pentru că știm cu toții ce înseamnă instinctul și devotamentul matern care mișcă munții.

Valul de oboseală m-a acoperit în repetate rânduri și epuizarea, și neputința de a gestiona situațiile au dus și la valuri de depresurizare a mea, cu consecințele de rigoare resimțite și astăzi. Însă, am învățat un mare lucru aici în Anglia – noi, mamele din Est, suntem prea stresate și contaminate de perfecționism.

Vorbesc despre aceste diferențe în Jurnalul meu Londonez, cel menționat mai sus, apărut la Editura Prut Internațional. Ar trebui să fim mai relaxate, să nu sărim la tot pasul atunci când s-a murdărit copilul, când s-a udat sau când nu reușește să facă ceva perfect din prima. Să nu-l certăm că s-a murdărit jucându-se în parc sau explorând băltoacele, să nu sărim să schimbăm 7 tricouri de rezervă spălate și călcate (neapărat călcate!) aduse în geantă, că, deh, ce-o să zică lumea!

Teama ăsta de gura lumii este cea mai mare piedică a noastră. Dacă aș fi știut aceste lucruri de la început, ar fi fost altfel și nu aș fi proiectat, la rându-mi, stresul meu asupra copiilor.

Vei veni pe 31 august la Gala premiilor Uniunii Scriitorilor? Care e mesajul tău pentru cititori?

Voi veni la Chișinău în această perioadă, dat fiind că am avut de onorat niște invitații mai vechi la anumite emisiuni importante pentru mine și pentru că tot în această perioadă de final de august sărbătorim Ziua Limbii Române și are loc și Bookfest-ul, așa că voi veni și la Gală, desigur.

Iar mesajul către cititori este să investească mai mult în cărți decât în valori materiale, să își ducă copiii la biblioteci și lansări, la târguri și întâlniri cu autorii, tocmai pentru a cultiva dragostea pentru carte. Ea va sta la baza tuturor orizonturilor ulterioare.

Mulțumesc și mult succes!

Anda Vahnovan (născută în 1978, la Chișinău) a absolvit atât Facultatea de Arte Dramatice și Management Artistic din cadrul Academiei de Arte din Chișinău, cât și Facultatea de Jurnalism, catedra de Științe Politice și Comunicare din cadrul UBB, Cluj-Napoca. De asemenea, are un Masterat în domeniul Comunicare Socială și Relații Publice, precum și un Doctorat, ambele în cadrul Facultății de Sociologie și Asistență Socială, UBB, Cluj Napoca.

Din anul 2017 publică poezie și proză în reviste din Republica Moldova, precum Literatura și Arta, Timpul, Punkt, Contrafort, Realități culturale, Gazeta de Chișinău, dar și pe platformele culturale din România - Poetic Stand, Noise Poetry, O mie de semne. Este prezentă în antologiile: Povești călătoare (Editura Minela, volumul I, 2021 și volumul II, 2022) și Jurnal din vremea pandemiei (Editura Brumar, 2021). Debutează editorial în anul 2022, cu volumul de poeme Sârme, apărut la Casa de pariuri literare, București. Tot în anul 2022 i-a apărut cartea „#povestirilondoneze. Underground”, la editura Prut Internațional din Chișinău.