Gheorghe Budeanu cu portrete pe muchie de secol XX

Carte // „Consider că e necesar să ştie şi generaţiile mai tinere ce înseamnă să fii un adevărat om de cultură”

Gheorghe Budeanu este un nume cunoscut, în special cititorilor de presă. Pe parcursul vieții, a lucrat la mai multe ziare, încadrându-se activ, chiar de la începuturile Mişcării de eliberare naţională, în crearea presei democratice. Deunăzi, am aflat că lucrează la „O cruce pe apa Nistrului”, roman despre războiul secesionist din estul republicii.

A debutat editorial cu „Transnistria în flăcări” (1993), a semnat apoi „Vai, sărmana turturică” (1999), în 2010 lansează „33 la Masa Tăcerii”, iar mai recent - „Portrete pe muchie de secol”.

Dragă Gheorghe, multe dintre interviurile incluse în actualul volum au apărut pe la sfârşitul anilor ’80 ai secolului trecut în „Literatura și Arta”. De ce le-ai adunat atât de târziu?

Cartea urma să apară în 1994 cu susţinerea financiară a Fundaţiei „Soros”, dar nu-s omul care se zbate pentru a fi „susţinut” şi ea a rămas în sertar. În 2010, în „33 la Masa Tăcerii”, promiteam că voi aduna între coperţi şi mărturisirile unor emblematice personalităţi de cultură, prin care am vrut să arăt cum şi cu câte jertfe au fost salvate literatura şi cultura noastră în condiţiile unui regim totalitar-comunist. Închipuiţi-vă cu ce fel de basarabeni ne pomeneam în 1989, dacă n-ar fi existat un Nicolae Costenco, un Mihail Grecu sau o Marie Drăgan… În plus, consider că e necesar să ştie şi generaţiile mai tinere ce înseamnă să fii un adevărat om de cultură, căci, la capitolul dat, ziariştii de azi mănâncă flori şi vorbesc fluturi, gen ce fel de maşină are interpreta Mariana Şura, cum i-a zâmbit rusoaica Vera Brejnev lui Dan Bălan sau cât a băut poetul Eugen Cioclea în ajunul morţii sale. Asemenea efemeride, plasate cu parfum de senzație, cariază coloana vertebrală a spiritualităţii noastre, pe care n-am reușit s-o îndreptăm cu adevărat.

Ai explorat cu maximă intensitate interviul, lucru menţionat şi de poetul Gheorghe Vodă în „Portrete pe muchie de secol”. Genul îl foloseşti şi în „33 la Masa Tăcerii”. De ce interviuri?

În „Portrete pe muchie de secol” nu-i vorba de interviuri tradiționale, sunt un fel de eseuri care au ca bază dialoguri cu eroii mei. Ideea mi-a venit pe malul iazului din grădina casei părintești a Mariei Drăgan. Au urmat alte interviuri însoţite cu descrierea atmosferei în care decurge dialogul, cu digresiuni ce caracterizează starea psihologică a interlocutorului, cu completări pe care el n-a vrut sau n-a reuşit să le spună. Bunăoară, vorbind cu Paulina Potângă, atenţionez cititorul: „Actriţa, sprijinindu-şi capul în palme, stă cu capul aplecat asupra unei măsuţe peste care, din creştetu-i, se împrăştie parcă un snop de secară. La un moment dat, îl ia cu furcile palmelor şi-l aruncă peste umeri, concluzionând regretele care o macină: „Mi-am pierdut viaţa...”. Asta spune mai mult decât răspunsul la câteva întrebări. Important e să poţi crea interlocutorului o stare de sinceritate. Norocul meu a fost că am prins personalităţi care îşi trăiau ultimele zile de viaţă şi care aveau ce mărturisi. Omul, la capăt de viaţă, vrea numaidecât să mai spună ceva... Azi, îi mulțumesc lui Dumnezeu că m-a lăsat să fumez o ţigară pe prispa casei părinteşti a Mariei Drăgan, să mănânc nuci sparte cu ciocanul în atelierul maestrului Mihail Grecu, să intru în casa prozatorului Ion C. Ciobanu cu o floare pentru prozatoarea Ariadna Şalari, soţia sa, că am băut un degetar de votcă cu Nicolae Costenco sau că am venit cu două mere la căpătâiul de spital al Tamarei Ciobanu. Aşa mi i-am făcut un fel de rude...

Ai lansat „Portrete pe muchie de secol”? Dacă da, unde şi când?

Mai întâi – pe Facebook, împreună cu dna deputat Maria Ciobanu J. Apoi, la Institutul Naţional al Justiţiei, unde lucrez acum. La o bibliotecă sau la Uniunea Scriitorilor vin prieteni, scriitori și alți câţiva oameni de cultură, care ne cunoaştem, ştim ce facem şi ce gândim, dar am vrut să ofer o surpriză tocmai acelor despre care se spune că se gândesc numai la bani. Nu-i adevărat. Despre asta s-au convins și invitații mei - academicianul Petru Soltan și interpretul Igor Grosu. Au participat membrii colectivului, viitori judecători şi procurori, foşti sau actuali judecători şi procurori. Să ştiţi că avem și în justiție foarte mulţi funcţionari care îşi trăiesc sentimentele naţionale plenar, fără a face din asta fanfaronadă. Sunt convins că volumele dăruite lor vor fi numaidecât citite.

Deși ai debutat cu versuri, acum ne „ameninți” cu un roman. Despre ce va fi?

Am să duc la tipografie şi volumul de poezie „Polen otrăvitor”, care a rămas lipit ca un fluture pe anul 1982. Romanul despre războiul secesionist din 1992 mă frământă de câțiva ani. Va fi axat pe conflictele psihologice.

De ce te-ai retras din jurnalismul activ?

Cine a spus? E o pauză în faţa jurnalismului politic. Sunt redactor-șef de revistă, colaborez și cu alte publicații. Știu ce așteaptă unii, dar nu-mi pune acum sare pe rană. Îți repet doar expresia purtată mereu în coarne strâmbe de o iapă provincială: nu mor caii când vor câinii... Atât.

- Îți mulțumesc!

Interviu realizat de Nicolae Roibu