Festivalul Național de Teatru din București – un eveniment cultural de anvergură europeană și o oglindă a teatrului românesc: „Prezenţa spectacolului Domnişoara Iulia este o dovadă a legăturii puternice între România şi R. Moldova”

Cea de-a 34-a ediție a Festivalului Național de Teatru (FNT) s-a desfășurat în perioada 18 - 28 octombrie la București. 31 de spectacole din toată România au fost prezentate în săli de teatru şi în diverse spaţii neconvenţionale din Bucureşti. Ediţia din 2024 a FNT s-a aflat sub semnul „Dramaturgiilor posibilului”.

Programul festivalului a inclus și instalaţii vizuale, spectacole-lectură pe texte noi din dramaturgia contemporană, spectacole de teatru independent, spectacole educaţionale, conferinţe şi dezbateri, ateliere, module dedicate unor artişti consacraţi (Silviu Purcărete, Miriam Răducanu), lansări de carte, spectacole de teatru radiofonic. În perioada festivalului s-a derulat și un eveniment-partener – Bienala de Scenografie/ Bucharest Scenography Biennale.

Publicul a beneficiat, de asemenea, de cinci spectacole străine ale unor importanţi producători europeni. Au fost invitaţi 50 de profesionişti români din lumea teatrului şi 100 din străinătate, festivalul având 60 de parteneri instituţionali.

Spectacolele din festival au fost alese din perspectiva varietății formulelor dramaturgice. Cei trei curatori, Mihaela Michailov, Călin Ciobotari și Ionuț Sociu, au pus accentul pe abordări în care structurile și conținuturile dramatice trezesc interesul spectatorilor.

Vă propunem în continuare un grupaj de impresii din festival, solicitate unor importanți critici teatrali români.

Irina Wolf, critic de teatru, Austria, România: „Au fost 11 zile de desfătare culturală. Prezenţa spectacolului Domnişoara Iulia este o dovadă a legăturii puternice între România şi Republica Moldova”

„Ediția a 34-a a fost deosebit de bogată şi variată. Aşa s-a prezentat ediţia a 34-a a Festivalului Naţional de Teatru, desfăşurată la Bucureşti între 18 şi 28 octombrie. Am apreciat în mod deosebit deschiderea către publicul larg a secţiunii „FNT Educaţional”, care la cele două ediţii anterioare se derula cu circuit închis în şcoli. Dintre temele abordate în spectacolele acestei secţiuni am reţinut două ce mi se par de importanţă majoră pentru societatea românească: necesitatea educaţiei sexuale în şcoli (Bujor, regia Leta Popescu) şi includerea persoanelor cu dizabilităţi (Harta lui Elian, regia Nicoleta Lefter). Excepţională ideea curatoarei Mihaela Michailov de a organiza discuţii cu publicul după fiecare astfel de spectacol!

Invitarea unor producţii din străinatate – unele cu tentă de experiment, precum Dance Me sau Lippy – sunt salutare. Oricâte controverse au stârnit acestea, ele au oferit publicului o altă perspectivă de a face teatru şi s-au încadrat perfect în motto-ul acestei ediţii: „Dramaturgiile posibilului“. Descoperirea unor piese noi în cadrul secţiunii „Spectacol-lectură în FNT“ a fost, ca şi în anii precedenţi, o plăcere. Prezenţa în program a numelor consacrate de regizori (Silviu Purcărete, Mihai Măniuţiu, Tompa Gábor, Radu Afrim, Gianina Cărbunariu etc) alături de numele colegilor lor mai tineri (Catinca Drăgănescu, Andrei Măjeri, Cristian Ban etc.) demonstrează consolidarea legăturii generaţionale din teatrul românesc.

Prezenţa spectacolului Domnişoara Iulia (regia Luminiţa Ţâcu, producător – Teatrul Naţional „Mihai Eminescu“ din Chişinău) este o dovadă a legăturii puternice între România şi Republica Moldova.

Am descoperit cu bucurie două trupe tinere, admirabile, şi anume cea a Teatrului de Stat din Constanţa şi a Teatrului „Andrei Mureşanu” din Sfântu Gheorghe. M-au impresionat Bienala de Scenografie, focus-ul plasat pe 12 spaţii independente/private, maratonul lansărilor de carte. FNT 34 a fost o adevărată oglindă a scenei teatrale româneşti actuale!”.

Doina Papp, critic de teatru, București: „FNT 34. Tendințe, orientări. În teatrul contemporan prevalează azi teatrul social”

„Într-o mare de titluri și evenimente prin care FNT 34 a ambiționat să ne dea o imagine posibilă cât mai exactă a teatrului contemporan românesc și nu numai, orientarea n-a fost imposibilă. Fiindcă alegerea selecționerilor s-a făcut pe anumite criterii ce țin, pe de o parte, de gândirea și concepția lor subiectivă privind fenomenul, pe de alta - de realitatea propriu-zisă a teatrului contemporan.

A devenit astfel vizibilă preocuparea expresă a scenei actuale pentru problematica zilei, fie ea preluată crud, jurnalistic din realitatea cotidiană, fie intermediat de estetici teatrale diferite ca mijloace și concepție. Ceea ce a trimis la concluzia că în teatrul contemporan prevalează azi teatrul social cu componenta politică inevitabilă și în anumite cazuri un teatru al urgențelor educative generat de nevoia stimulării unei anumite atitudini a noilor generații față de problemele acute ale societății. A decurs o prevalență a temelor legate de recuperarea trecutului, a istoriei recente și a adevărurilor ei, punerea în discuție a dialogului intergenerațional cu sau fără învinuiri reciproce, teme legate de identitate etnică, socială, sexuală, a adicțiilor de tot felul, a feminismului și dilemelor legate de egalitatea de gen . Pentru fiecare dintre acestea au stat mărturie spectacole precum: Cine l-a ucis pe tata, regia Andrei Măjeri, Nostalgie up&down de Mihaela Michailov de la Centrul educațional Replika, Bujor de Leta Popescu de la Galați, Două ore cu pauză de Gianina Cărbunariu de la Excelsior, Părinți, regia Cristian Ban după Diana Bădic de la Metropolis sau acel excepțional excurs în istoria secuilor din Transilvania în Lumânările dreptății de Szekely Csaba. În fine, last but not least, Antologia dispariției regia Radu Afrim după proză feminină contemporană de la Naționalul din Iași, spectacol care filtrează în manieră metafizică realitățile de gândire ale unui prezent tot mai cenușiu și propice unor nostalgii de tip edenic.

Afișul i-a cuprins în aproape aceeași măsură pe maeștrii și teatrul de artă: Silviu Purcărete, omagiat la cei 50 de ani de teatru, Tompa Gabor cu un exemplar spectacol după Pietonul aerului de Eugene Ionesco, englezul Declan Donollan cu un Hamlet epurat până la os de poezia condiției umane realizat la TN Craiova și Andrei Șerban despre care am scris acum vreo zece ani un articol cu titlul „Tinerețea artistului” la care subscriu și acum.

La dezbaterea vizând chiar problema direcțiilor din teatrul contemporan moderată de Călin Ciobotari, unul dintre selecționeri, la care am participat, nu s-au desprins idei clare despre orientări programatice, mai agreată fiind sintagma agendă personală unde a încăput și problema regizorilor-autori, tot mai vizibilă azi într-un peisaj dominat de spectacole de autor. Nu s-a tranșat clar nici în favoarea conceptului de generație, tinerii de azi din teatru fiind se pare mai puțin dispuși să adere la o asemenea înregimentare (termenul îmi aparține ). Am evocat, cu această ocazie, situația unor mișcări teatrale de la noi și din alte părți care s-au impus tocmai prin coagularea într-o platformă estetică a unor idei de înnoire precum generația 70 din România din care au făcut parte: Cătălina Buzoianu, Alexa Visarion, Al. Dabija , Dan Micu, Aureliu Manea, Alexandru Colpacci pe care i-am numit într-o carte Tinerii furioși sau alte experiențe din film precum grupul nordicilor europeni Dogma, din film, din care se inspiră multe dintre spectacolele regizorilor români.

Mult mai pragmatici, tinerii generației de azi au folosit prilejul dezbaterilor din festival pentru a-și regla conturile cu administrația și politica culturală a ministerului, amendând practica interimatelor, lipsa unor politici culturale coerente și a unor planuri financiare multianuale. A fost o altă calitate a ediției de față a FNT de a crea cadrul discutării problemelor reale ale breslei.

Nu au fost omiși nici scenografii grupați de OISAT prin strădania președintelui Adrian Damian într-o retrospectivă remarcabilă. Tot despre tendințe era vorba și acolo. De ieri și de azi”.

Oana Stoica, critic de teatru, București: „Teatrul este vocea cetății”

„Sunt trei lucruri pe care le-am remarcat anul acesta în FNT. Cum festivalul a fost bogat, cu multe spectacole, imaginea pe care a oferit-o asupra teatrului contemporan din România este prezumtiv obiectivă.

Aș zice întâi că se văd semnele unei înviorări teatrale. În special la nivel dramaturgic, se scrie mult și se scrie în diferite formate, cu diferite structuri dramatice și cu stiluri diverse. Și asta e bine pentru că, de cele mai multe ori, dramaturgia dă primul impuls într-un spectacol. Aș zice aici de „10 lucruri pe care le-am pierdut la Festivalul de la Mamaia” de Gabriel Sandu, „Lumânările dreptății” de Csaba Székely, „Zeițe de categoria B” de Alexandra Felseghi sau „Două ore cu pauză” de Gianina Cărbunariu. Remarc și interesul tot mai vizibil pentru literatura română contemporană prin adaptarea scenică a unor texte, romane sau proză scurtă, precum „Părinți” de Diana Bădica, regia Cristian Ban sau „Antologia dispariției”, cu texte ale mai multor scriitoare, ori „La câțiva oameni distanță de tine” de Dan Coman, ambele în regia lui Radu Afrim. Dincolo de dramaturgia locală, apreciez interesul pentru texte contemporane actuale, „Cine l-a ucis pe tata?” de Édouard Louis, regia Andrei Măjeri sau „Anatomia unei sinucideri” de Alice Birch, regia Diana Mititelu.

Un alt aspect e legat de integrarea teatrului pentru copii și adolescenți în FNT, ceea ce mi se pare un lucru de bun simț, pur și simplu. Este un gen de teatru ignorat tradițional în FNT ca fiind un produs minor în comparație cu teatrul de dramă, o categorisire absolut nedreaptă. Și mă bucur mult că a fost reparată această nedreptate și sper să rămână așa.

Al treilea lucru pe care l-am remarcat e mai puțin îmbucurător. Deși trăim un timp de profunde transformări neliniștitoare pe toate planurile – ascensiunea extremei drepte în toată Europa, criza climatică și cea economică, ce duce la reducerea drastică a fondurilor pentru cultură, punând în pericol sistemele teatrale, motiv pentru care se protestează în Marea Britanie sau Germania –, artiștii de teatru din România nu par să fie interesați de aceste lucruri. Iar asta este în egală măsură bizar, dezamăgitor și descurajant pentru că teatrul este vocea cetății și lipsa de conectare la realitate denotă o stare inerțială. E timpul să ieșim din confortul propriilor noastre modele teatrale. Afară se schimbă vremea”.

Claudiu Groza, critic de teatru, România: „Aveam nevoie de această varietate de formule stilistice, artistice și estetice”

„Cred că avem nevoie, în teatrul românesc, care este în acest moment foarte dinamic și divers, tocmai de această varietate de formule stilistice, artistice și estetice. Există o tendință vagă de a privilegia un singur tip de discurs, mai degrabă militant, frust și nu foarte preocupat de aspectul estetic al actului teatral. Pe de altă parte, teatrul românesc riscă să devină auto-suficient, este pândit de o mulțumită contemplare a propriului buric. Cred că ne-am îndepărtat de nevoile spectatorilor și tindem să le impunem propriile seturi de valori artistice, uneori cam autoritar. Teatrul nu trebuie să devină monocord, diversitatea sa este și perenitatea sa.

M-am bucurat să remarc la FNT două spectacole cu un ambitus generos de semnificație, pe placul oricărui fel de public: „Lexiconul amar” de Sebastian-Vlad Popa și Laur Cavachi, în regia lui Silviu Purcărete, și „Lumânările dreptății” de Csaba Székely, în regia lui Aba Sebestyen. Ambele narative, ambele erudite și rafinate, ambele ample, ambele pline de umor și de subtext, de parodie și emoție. Ambele accesibile și inteligibile, fie că sesizezi ori ba subtilele referințe meta- și extra-... Genul ăsta de spectacole bogate în sugestii pot sta foarte bine alături de manifeste politico-teatrale, de montări ostentativ-minimaliste, de experimente, de abordări poematice și post-dramatice. Dar a exclude oricare din aceste formule teatrale ca vetustă ori ininteligibilă e un abuz, fie că se face în numele tradiției, fie în numele progresului. Ăsta e, cred eu, secretul supraviețuirii…”.