EMOȚIONANT // Jurnalul unui cuplu al cărui copil suferea de o boală incurabilă

Poză simbol

Omul are nevoie de o poveste pentru a învăţa să îşi trăiască viaţa.

„Vestea bolii copilului nostru a văzut că un trăsnet. Eram amândoi înmărmuriţi, lipsiţi de cuvinte, cu un gol imens în suflet. De ce să ni se întâmple nouă asta? Nu făcuserăm rău nimănui, ne înţelegeam foarte bine, iar copilul ni l-am dorit amândoi foarte mult.

Ne uitam la el cum zăcea pe patul de spital şi ne gândeam că este doar un vis urât din care ne vom trezi la un moment dat. Însă realitatea crudă ne lovea zilnic.
Vorbeam mereu cu partenerul meu despre situaţie şi încercam să ne gândim dacă nu cumva ar fi trebuit să ne dăm seama mai devreme de boala copilului, dacă nu trebuia să îi fi făcut analizele mai demult. Am întors situaţia pe toate părţile, dar nu reuşeam să găsim un element care să ne fi dus într-un alt scenariu.

Am venit la psiholog pentru a şti cum să procedăm mai departe, pentru că noi deja eram pradă depresiei şi asta nu îmbunătăţea situaţia. Ba din contră, nu mai mâncam, nu mai dormeam, nu mai vorbeam decât despre boala copilului şi eram într-un du-te-vino la spital.

Am început să venim separat la tine, la sugestia ta, pentru a ne putea descărca sufletul. Eram speriaţi, nu ştiam cum să ne mai comportăm unul cu celălalt, ne era frică se ne privim în ochi. De fiecare dată când suna telefonul, tresăream amândoi speriaţi, la gândul că vom primi vestea cea rea.

Medicii ne-au spus de la început că şansele sunt minime, dar, până la urmă, speranţa moare ultima. Am intrat pe net, am căutat soluţii care mai de care, însă, într-un final, am înţeles că trebuie să ne lăsăm în seama medicilor, fără a spera prea mult.

Au trecut luni de terapie, aşa ne puteam descărca, însă fricile au rămas mereu acolo. Până în ziua în care am fost anunţaţi că fiul nostru a plecat la ceruri. Eu eram pe holul spitalului, vorbind la telefon cu soţul meu care era la muncă. A venit o asistentă, m-a luat pe după umeri şi mi-a şoptit cu o voce stinsă: a murit...
Am fugit la patul copilului. Era ca un înger. Alb şi slab, cu ochii adânciţi în orbite. Părea că doarme, însă somnul acesta nu se va mai sfârşi. La scurt timp a venit şi soţul meu. Şi-a luat în braţe, plângând, pentru ultima dată copilul.

Familiile noastre ne-au fost alături în toată această suferinţă. Se vedea şi la ei cât de mult îi doare pierderea nepotului, dar făceau eforturi să ne scoată pe noi din acea stare. Eu nu îmi doream decât să se deschidă pământul şi să mă ia şi pe mine...

Au fost luni întregi de suferinţă, de plâns şi întrebări fără răspuns. Şi eu, şi soţul ne simţeam ca din altă lume. Eram amândoi cu o privire rătăcită şi parcă mereu aşteptând să ne vină copilul înapoi.

Am avut foarte multă înţelegere la serviciu, şi eu, şi soţul, şi am putut astfel să ne petrecem mai mult timp împreună. Părinţii noştri veneau cu rândul să ne ajute şi să se asigure că avem tot ce ne trebuie. Aveam şi câţiva prieteni care ne vizitau şi ne mai invitau să ieşim, însă, cel puţin o vreme, preferam să stăm acasă.

A fost o perioadă de coşmar în care am slăbit amândoi enorm şi credeam că viaţa noastră s-a sfârşit. După o perioadă am început amândoi serviciul şi încet-încet am revenit la viaţă. Suferinţa a rămas acolo undeva, adânc înfiptă în sufletul nostru. Dar acum încercăm să facem planuri pentru a avea din nou copii.

Uneori, îl visăm pe copilul nostru care s-a prăpădit. De fiecare dată este bucuros şi visul pare aievea. Ştim că a devenit un înger care ne priveşte de undeva şi încercăm să îi păstrăm memoria vie...”

Autor: psiholog Constantin Cornea