Elina, femeia care a fugit din R. Moldova acum 30 de ani, își povestește viața la CNN: „Tot ce aveam erau 61 de dolari în buzunar, o mică valiză și dorința de a fi liberă”

Elina Furman s-a născut în Moldova, dar a plecat de aici în 1989, „imediat după căderea Zidului Berlinez”, și și-a spus povestea vieții sale la CNN, după ce și-a revăzut baștina la o distanță de 30 de ani

De când mă țin minte, am tot încercat să le explic oamenilor de unde sunt. Americanii știu despre Uniunea Sovietică, dar au o idee vagă despre caracterele diferite ale republicilor care făceau parte din URSS.

Când spuneam că sunt rusoaică, nu mă simțeam autentic. Cu toate acestea, când aduceam aminte de Moldova, țara în care am crescut, interlocutorii îmi răspundeau cu priviri goale. „Unde se află?, este întrebarea firească. Pe măsură ce se perindau decadele, nu mai sunt sigură cu privire la locul de unde mă trag. Patria mea nici nu se afla pe hartă când eram tânără și, în inima mea, mă simțeam ca un om fără adăpost.

America este acum casa mea. Toată viața mea de adult mi-am petrecut-o în SUA. M-am căsătorit aici, mi-am crescut fiicele și mi-am trăit visul american. Cu toate acestea, îmi lipsea o parte din mine și nu știam unde să o găsesc.Asta a fost până într-o zi din 2019, când am primit un mesaj de la colegii mei de școală care mă rugau să mă întorc pentru o întâlnire cu absolvenții.

În spatele cortinei de fier

Revenind în locul unde am crescut, m-am înfricoșat. Au trecut mai bine de 30 de ani și, din ce am citit din știri, R. Moldova nu o duce chiar bine.

Este una dintre cele mai sărace, cea mai puțin vizitată și cea mai instabilă politic țări din Europa. Mulți oameni pleacă. Dar asta e doar jumătate din poveste.

Era decembrie 1989. Abia împlinisem 20 de ani când am zburat în Statele Unite, părăsindu-mi părinții într-o țară care se afla în plin proces de colaps, imediat după căderea Zidului Berlinez.

Nu cunoșteam niciun suflet. Tot ce aveam erau 61 de dolari în buzunar, o mică valiză și dorința de a fi liberă. Catalizatorul fugii mele a fost faptul că am fost arestată, pentru că am vândut o fustă de denim. Știam că este ilegal să vinzi ceva în afara magazinelor de stat și că, dacă eram prinsă, riscam să petrec o bună parte de timp în închisoare, pentru „speculații” - vânzare pentru propriul profit.

Aveam nevoie de bani pentru a cumpăra mâncare și am sperat că nu voi fi pedepsită, deoarece perestroika era în plină desfășurare.

Când doi milițieni m-au luat de la gară și m-au interogat o zi întreagă, promițându-mi că-mi vor ruina viața, m-am speriat. Am fost eliberată după ce am dat mită și am știut instinctiv că trebuie să găsesc un mod de a evada. Înțelegeam că, odată ajunsă după Cortina de Fier, nu mai aveam cale întoarsă.

M-am întors o singură dată în Chișinău, în anul 1992, pentru a-mi revedea părinții. Uniunea Sovietică nu mai exista, cel puțin pe hârtie, și am crezut prostește că voi putea călători liber, cel puțin în Europa de Est, în această lumea nouă și curajoasă. La întoarcerea în SUA, am fost scoasă din trenul Chișinău-București și am fost ținută într-o celulă înghesuită la granița cu România. Dacă nu l-aș fi cunoscut, la o petrecere de câteva săptămâni înainte, la Washington, pe noul consilier pe securitate în Republica Moldova, probabil aș fi rămas închisă pentru motivul că mi-am părăsit patria. „Nimic nu s-a schimbat, drăguțo!”, mi-a spus un polițist de frontieră la eliberarea mea, după niște ordine din miez de noapte ale președintelui Republicii Moldova. Atunci m-am gândit că n-o să mă întorc niciodată. „Oare nu ești curioasă?”, mi-a scris unul dintre colegii de școală pe Facebook.

Nu am văzut pe majoritatea dintre colegii mei din seara absolvirii, iunie 1986. I-am uitat pe majoritatea dintre ei, inclusiv numele lor și fețele. Nu am avut întâlniri cu absolvenții până când cineva a creat un grup pe Facebook și a început să-i adauge pe toți într-un grup pentru a ne reconecta. Suntem împrăștiați în toată lumea, dar în acest an noi am împlinit cu toții 50 de ani și ideea de a ne revedea a părut grozavă pentru unii dintre noi.

Cum mă voi întoarce într-un loc pe care l-am șters din memorie? O țară pierdută pe care am șters-o din memorie? Mi-am adus familia în SUA la mijlocul anilor 1990 și nu a rămas absolut nimeni în R. Moldova pe care aș putea să-i văd.

Turist în propria țară

Provocarea de a-mi revizita casa din copilărie a fost una dintre cele mai îndrăznețe decizii pe care le-am luat vreodată. M-am înarmat cu un mic teanc de fotografii alb-negru, singurele momente care au rămas din viața mea de atunci, dar și memoriile mele și mai limitate. M-am pregătit cu nervozitate pentru călătorie.

Când avionul a aterizat la Chișinău, anxietatea mea s-a intensificat. „Este prima oară când vizitați Moldova?”, m-a întrebat vecinul. Aș putea spune că anxietatea mea era vizibilă și tot ce am putut să pronunț „prima dată într-o perioadă tare îndelungată”.

Am ieșit în oraș direct în îmbrățișările colegilor mei care au venit să mă salute și atunci au dispărut toate anxietățile. Călătoria mea cu mașina de la aeroport în oraș a părut suprarealistă. Dacă nu erau colegii mei din copilărie, nu cred că aș fi putut spune unde mă aflu.

Totul s-a transformat: alfabetul, banii, drapelul, îmbrăcămintea, panourile.

Cromatica gri care mi s-a gravat în mintea mea nu mai există: orașul și oamenii au devenit mai colorați.

Supermarketurile și buticurile cu haine de brand au luat locul magazinelor de stat care vindeau propagandă și uniforme. Peste tot sunt șantiere, iar toată lumea vorbește la telefoane mobile. Poți să cumperi sushi, să mergi la un karaoke-bar sau să mănânci un burger sau patiserie franceză.

Trecutul sovietic pe care mi-l amintesc este doar un mod de viață dispărut, o poveste veche, un film în arhive. Viața și copilăria pe care mi-o amintesc nu mai există. Ceea ce găsesc aici este conexiunea cu colegii mei de școală, o familie mare despre care am zis cu mult timp înainte că nu o mai am.

Copilăria comunistă

Noi suntem copiii unei lumi dispărute și pe noi mereu ne vor uni experiențe profunde pe care nici măcar nu putem să încercăm să le explicăm copiilor noștri.

Doar noi știm cum e să crești îndoctrinat într-o ideologie rigidă doar pentru o a vedea cum se prăbușește în fața ochilor tăi de adult. Anii noștri de formare au coincis cu o schimbare atotcuprinzătoare a peisajului politic și cu colapsul ulterior a singurei lumi pe care am cunoscut-o în dezvoltarea noastră.

Toți am crescut ca tineri comuniști crezând că avem marele noroc de a locui în țara celei mai fericite copilării.

Am atins majoratul pe timpul „glasnosti” - reforma sovietică menită să ofere oamenilor mai multe libertăți și drepturi - și în această lume în plin proces de schimbare, noi luptam pentru a supraviețui. Cu toții am împărtășit experiența de a uita tot ceea ce am învățat în copilărie. Noi am fost ultima generație care a crescut în spatele Cortinei de Fier.

În timp ce ne croiam drumurile către diferitele părți ale lumii, ne cream noi vieți și noi identități, cu toții am înțeles că vom rămâne pentru totdeauna prinși între două lumi. Dar ceea ce ne-a făcut să ne întoarcem în orașul natal este sentimentul unei identități colective, o casă în interiorul fiecăruia dintre noi, o casă a copilăriei pe care noi toți am crezut că nu o mai avem.

Am revenit la Chișinău și m-am întrebat ce s-a schimbat mai mult - Moldova sau eu?

Nu am știut cum să răspund la această întrebare așa că i-am întrebat pe colegi. Am căzut de acord că totul este de nerecunoscut, dar schimbările din oraș nu se pot compara cu schimbările din interiorul nostru.

În timp ce am cutreierat într-un autobuz orașul natal și zonele din jur, ne-am simțit ca niște vizitatori într-un loc necunoscut, descoperindu-i secretele și învățând istoria-i scrisă recent.

Cea mai mare schimbare pentru mine a fost că, în inima mea, nu mă mai simțeam un om fără adăpost.

(Traducere de pe Deschide.md)