El și ea cu ac și ață: Bărbatul din R. Moldova care „stă și brodează”

Armonie // Un bărbat din satul Bâc, municipiul Chișinău, are brodate în punct goblen zeci de lucrări

Sunteți obișnuiți să vedeți un bărbat trebăluind prin gospodărie, cu lopata sau cu șurubelnița în mână? În familia Stratan din satul Bâc, suburbie a municipiului Chișinău, regula este alta. Pe capul familiei, Vasile, îl puteți vedea mai des cu acul și ața în mână, realizând goblenuri.

„Nu, nu le face în detrimentul a ceea ce are de făcut primprejurul casei”, sare în apărare soția acestuia, Elena. „De când am trecut cu traiul în locuința pe care o construim acum la Bâc, am descoperit că am un soț de aur. Se pricepe la toate și încă reușește să mai și brodeze. Oricât de obosit ar fi, seara, înainte de somn, stă și brodează. Trebuie să vă spun că are brodate mai multe lucrări decât mine și chiar mai grele. Nu exagerez, le brodează mai bine decât mine. Eu nu prea am timp, dar el... le reușește pe toate”, ne spune zâmbind gospodina familiei Stratan.

Lumea tablourilor

De meserie montator electric, lui nea Vasile nu i-a fost greu să treacă de la firele electrice la cele de ață. Regula e aceeași: nu știi cum să le unești, nu iese ceea ce trebuie.

Cuplul Elena şi Vasile Stratan trăiesc într-o lume frumoasă, lume a icoanelor și a altor peisaje brodate, care le împodobesc locuinţa lor caldă din suburbia capitalei. De cum pășești în salon, nu poți să nu observi cea mai frumoasă, mai complicată și mai grea lucrare brodată până acum – „Cina cea de taină”.

„Am cusut la ea aproape doi ani. Este o lucrare foarte grea și migăloasă care, de altfel ca și oricare lucrare, necesită multă dibăcie și concentrare. Am reușit să o realizez și sunt cu inima împăcată”, ne spune mândru nea Vasile. Alături de această minunată broderie stau atârnate câteva icoane, toate cusute în goblen.

Luni de zile muncesc la o lucrare

„Un astfel de tablou poate să-ți ia câteva luni de muncă, asta dacă e să brodezi câte opt ore pe zi, iar sâmbăta și duminica - mai mult. Este o pasiune care devine mai mare pe zi ce trece. Cum termin un tablou, simt că am dorința să fac unul mult mai greu și frumos. Toate îmi sunt dragi, nu pot să spun că am vreunul special, pentru că depun pasiune în toate. Trebuie să-ți placă ceea ce faci. Dacă nu o faci din dragoste, nici lucrarea nu reușește”, ne spune secretul bărbatul.

Pasiune de familie

Li se trage această pasiune încă din copilărie. „Mamele noastre tot brodau, țeseau. Nu am mai apucat să așternem țoalele celea, s-a schimbat vremea. Eu din clasa a opta am început să croșetez, ne făceam zestre, cum era pe atunci”, zâmbește doamna Elena.

Pasiunea lor din copilărie le-au transmis-o și copiilor. Cu ața colorată în mână stă nu doar fiica, dar și feciorul. „Brodează toți, acum poate mai puțin, că nu prea au timp. Fata are copil mic, iar băiatul muncește în străinătate, dar brodează și ei foarte frumos”, adaugă gospodina familiei.

Chiar și atunci când era la muncă peste hotarele țării, în Israel, nea Vasile îi cerea nevestei să-i trimită un set de goblen ca să brodeze. „Nu știu când mai reușea să mai și coase. A brodat, da... și foarte îngrijit”, ne spune femeia.

Se certau din cauza broderiei

E o armonie perfectă în familie, iar singura lor ceartă este tot din cauza broderiei. „Când locuiam în apartament și ne așezam seara pe canapea să brodăm, Vasile, fiind stângaci, mă lovea cu mâna. Nu intenționat, din neatenție, atunci când broda, și eu mă enervam. Alteori mă supără că, atunci când coase, eu îl întreb ceva, dar el tace. Îmi zice că nu poate răspunde, pentru că numără firele. Îmi amintesc, tot de pe timpul când locuiam în apartament, cum ni se defectase lumina în baie, lacătul la o ușă, dar Vasile al meu broda. Zic: mergi mai repede și repară tot, nu broda. Broderia e pentru alții”, își amintește femeia, în timp ce nea Vasile, care stătea alături, râde pe sub mustăți. Acum, de când au trecut în casă nouă, le reușește pe toate.

Păstrează toate lucrările

Nu-și vând rodul muncii, le păstrează pe toate atârnate pe pereții din casă și se mândresc cu ele ori de câte ori le trece cineva pragul și le admiră.

„Doar pe unul l-am vândut. Pe altele le-am dăruit, iar cea mai mare parte le păstrez. Cheltuielile sunt mari pentru ele, dar să le vinzi pentru nimic tot nu poți. În plus, nu ne-am propus să facem un business din asta, întrucât goblenurile sunt o creație de artă de care se vor bucura generații la rând. Este o pasiune care va rămâne și în amintirea copiilor”, conchide gospodina familiei.