Irina Nechit: „Urmăresc cu groază distrugerea presei culturale în R. Moldova”

Interviu cu Irina Nechit, scriitoare, jurnalist cultural

Irina Nechit este...?

Grea întrebare. Mama mea e născută pe malul stâng al Nistrului, iar tata – pe malul stâng al Prutului. Dacă satul mamei nu ar fi fost inundat de lacul de acumulare al hidrocentralei de la Dubăsari, mama nu ar fi plecat din Transnistria. A fost o minune că părinții s-au întâlnit, în raionul Leova. Eu am apărut pe lume după ce trecuseră vreo 17 ani de la cel de-al Doilea Război Mondial. Am fost unul dintre martorii prăbușirii Uniunii Sovietice, fac parte din prima generație postcomunistă. Sunt un om al scrisului, de zeci de ani tot scriu despre cele trăite, despre lucruri reale și imaginare.

Am debutat în 1992, apariția primei mele cărți, intitulate „Șarpele mă recunoaște”, a întârziat din cauza războului de pe Nistru, declanșat de separatiștii de la Tiraspol. Am mai publicat volumele de poezie „Cartea rece” (Editura Cartier, Chişinău, 1996); „Un viitor obosit” (Editura Augusta, Timişoara, 1999); „Gheara” (Editura Vinea, Bucureşti, 2003); „Un fel de linişte” (Ed. Vinea, Bucureşti, 2006); „Copilul din maşina galbenă” (Ed. Cartier, Chişinău, 2010), „Un om de succes şi alte pierderi” (Ed. Prut Internațional, Chișinău, 2018); „Masa de sărbătoare” (Editura Cartea Românească, 2020). Scriu și dramaturgie, câteva piese de-ale mele au fost montate în teatre profesioniste din Chișinău, București, Bălți.

Îmi câștig existența din jurnalism cultural. Am scris nenumărate articole pe teme culturale, cronici teatrale, am făcut sute de interviuri cu oameni de artă.

În poemul ,,Cercul de apă” din noua Dvs. carte „Masa de sărbătoare” scrieți: „Cu bărbia ridicată deasupra apei,/ privim atent sub noi”... Dincolo de trăirile lăuntrice, de unde vine inspirația Irinei Nechit?

Este o mare onoare pentru mine că „Masa de sărbătoare” a apărut la Cartea Românească, o editură prestigioasă care a împlinit, recent, 100 de ani. Mă inspir din viață, mulți comentatori au remarcat autenticitatea scrisului meu, abilitățile de a explora realitatea. Totuși, fac mereu escapade în suprarealitate, pentru că ea coexistă cu noi, în stare de veghe și în vis.

O vreme mă întrebam: ce e mai important, forma sau conținutul? Acum știu că ambele sunt la fel de importante. Recunosc însă că exercițiile stilistice mă interesează mai puțin, vreau o scriitură limpede și totodată compactă, bine închegată. Cioplesc pentru a înlătura ceea ce e în plus, vreau ca omul să nu se împiedice de cuvinte când citește. Să-i pară că nici nu citește, ci e absorbit în interiorul poeziei sau că ea îi intră în plămâni, odată cu aerul.

Mă pasionează poezia expresionistă, cea simbolistă, suprarealistă, cea onirică și cea ermetică, însă am nevoie de realitatea imediată ca să mă sprijin de ceva, nu pot scrie în stare de imponderabilitate (aș scrie oare versuri dacă m-aș afla într-o navă spațială?). Faptul cotidian e un reper, un punct de pornire, chiar dacă nu e întotdeauna un fapt recent, ci unul pe care mi-l amintesc, îl extrag din memorie.

Sunt atrasă de proprietățile alchimice ale limbii, ale limbajului. Mi-ar plăcea să prepar tincturi, poțiuni, diferite amestecuri din cuvinte, să le pun în retorte, să le încălzesc la flacăra lumânării ori să le țin în frigorifer, ca să văd ce va ieși, să adulmec aburii toxici sau parfumurile emanate în timpul unor astfel de experimente. Nu mă pot menține însă, constant, în această sfera ocultă, trec rapid linia de demarcație, recurg la limbajul curent, actual, folosesc din plin potențialul narativității.

Cu cine dintre marii poeți ai lumii ați sta astăzi la ,,Masa de sărbătoare”?

Mi-ar plăcea să-i văd adunați undeva într-o grădină pe Eminescu, Baudelaire, Bacovia, Ungaretti, Sylvia Plath, Emily Dickinson, Quasimodo, Paul Celan, Magda Isanos, Mircea Ivănescu, Leonida Lari, Emil Brumaru…

Doar să-i văd printre arbori și tufe de trandafir, să le ascult vorbele. Nu aș îndrăzni să stau cu ei la o masă, mi-ar fi de-ajuns să le aud glasurile.

E nevoie de rimă pentru a transmite un mesaj poetic sau, totuși, nu?

Îți alegi singur limbajul, mijloacele de expresie, ritmul, modalitățile de a construi un text poetic. Nimeni nu a interzis rima, ai toată libertatea s-o folosești. Doar că azi rima nu mai arată ca pe vremurile lui Alecsandri, s-a modificat și ea. Dacă citești cu atenție cum scriu poeții români cu vârsta de 30 de ani sau cei de 20 de ani, rareori vei vedea rime în versurile lor.

După mine, rima e ca o ie pe care o îmbraci doar cu anumite ocazii. Nu poți purta ie și la serviciu, și la facultate, și la un concert simfonic, și în troleibuz, și la shopping, și în sala de fitness, și pe deal, la prășit.

În noiembrie 2020 a avut loc premiera absolută a piesei Dvs. „Valsul tancurilor”, la Teatrul Național „Satiricus Ion Luca Caragiale”. Ce piese semnate de Dvs. au mai fost montate pe scene profesioniste? Ce v-a determinat să scrieți dramaturgie?

Teatrul ca artă a prezentului, a momentului, o artă cu oameni vii care joacă în fața spectatorilor vii, aici și acum, arătându-le probleme și situații în care se regăsesc, m-a fascinat dintotdeauna. E foarte interesant pentrumine să identific personaje în realitatea socială, politică, să le pun să funcționeze în cadrul unui subiect, să am grijă de dinamica acțiunii, de firescul și energetica dialogurilor.

Dintre piesele mele, pe scenă au ajuns „Doamna-din-Satul-Florilor-ce-Mor” (Teatrul „Eugene Ionesco”), „Mi-e frică de Marea Neagră” (Teatrul Național „Mihai Eminescu”), „Maimuța în baie” și „Valsul tancurilor” (Teatrul „Satiricus I.L. Caragiale”), „Coridorul morții” (Teatrul „Vasile Alecsandri” din Bălți), „Republica Melania” (Teatrul Odeon, București). Piesele „Ametist” și „Simona și arhitectul” au fost montate de Teatrul Radiofonic, la Radio Moldova.

Sunteți absolventă a Facultății de Jurnalism a USM. De ce v-ați ales această meserie?

Pentru că e legată de scris. Cei care lucrează în presa scrisă sunt foarte apropiați de arta cuvântului. În plus, făcând jurnalism, descoperi foarte mult material documentar, din diferite surse de informare, dar și direct de la oameni implicați în evenimente de rezonanță. Pe baza acestui material poți scrie și texte publicistice, și literare.

E o bucurie a mea că am reușit să public un volum de interviuri cu personalități din România, această carte se numește „Malul stâng întreabă malul drept” (2018, Editura Junimea, Iași). O parte din cronicile tatrale sunt publicate în cartea „Godot eliberatorul” (1997, Editura Cartier).

Care e părerea Dvs. despre jurnalismul cultural din Republica Moldova?

Urmăresc cu groază distrugerea presei culturale din R. Moldova, după 2000. Astăzi despre cultură mai scriu doar câțiva sexagenari, tot mai obosiți. Tineri nu vin în meserie, pentru că aproape nu există reviste, ziare de cultură. Statul Republica Moldova nu susține decât sporadic unele publicații culturale, acestea abia respiră. Nici vorbă să apară vreo revistă nouă.

Cum să pretinzi că ai o „cultură bogată”, dacă nu-ți pasă de cultura scrisă? Analize ale fenomenelor artistice, comentarii literare, dezbateri pe teme culturale, dar și materiale informative ar trebui scrise nu numai de pensionari, dar în primul rând de către oameni tineri, cu minte proaspătă, cu idei rebele. Peste câțiva ani, nu va mai avea cine scrie despre cultură în RM.

Vă preocupă destinul culturii în Republica Moldova?

E o durere a noastră, a tuturor intelectualilor basarabeni. Politicienii de la noi îi îngroapă bucuroși pe oamenii de cultură, fără a aplica metode drastice de persecuție (arestări, deportări, torturi în subsolurile kgb-iste, arderea pe rug a cărților etc.), ci doar lipsindu-i de mijloace de existență. Statul R. Moldova are grijă să-i țină permanent pe oamenii de cultură sub limita sărăciei, statistica oficială arată că oamenii de cultură sunt cel mai prost plătiți, mai prost decât șoferii de troleibuz, decât măturătorii, decât gunoierii, decât orice funcționar mărunt. Incultura, brutalitatea cinovnicilor acoperă straturile culturale subțiri de pe pământul basarabean.

Cei care dețin puterea politică îi umilesc, îi ignoră, îi împing la marginea societății pe literați, drept urmare, aceștia își pierd rolul de formatori de opinie. Simone Weil îi numește pe scriitori directori de conștiință, societatea noastră, însă, nu are prea mult respect pentru propria conștiință. Cu toate acestea, cultura scrisă, arta nu piere în RM, poeții, prozatorii scriu, publică pe unde mai pot, mai mult pe internet, scriu chiar flămânzi, bolnavi, înglodați în datorii, însuși faptul că se mai tipăresc cărți, se mai joacă spectacole, se mai interpretează simfonii e un semnal bun, lumea se gândește „Uite, se mai scrie poezie, se scriu romane, se pictează tablouri, se mai face teatru, se face balet (!!!), înseamnă că nu e totul pierdut”.

Dincolo de gânduri, versuri, cuvinte... ce mai colecționează Irina Nechit?

În momentul de față colecționez adieri de primăvară, miresme de viorele și de pomi înfloriți. Când natura învie, renasc și speranțele că vor veni vremuri mai bune.

Interviu de Victoria Surdu, studentă la Jurnalism, USM