De la medic la dictator brutal: ascensiunea și decăderea lui Bashar al-Assad

Cel puțin la prima vedere, Bashar al-Assad din 2002 era o figură extrem de diferită de autocratul brutal care avea să devină, prezidând un stat fragil bazat pe tortură, închisoare și crimă industrială, scrie The Guardian.

Atunci era președinte de doar doi ani, succedându-i tatălui său, Hafez, al cărui nume era sinonim cu brutalitatea.

Pentru o vreme, fostul oftalmolog stângaci, care a studiat medicina la Londra și s-a căsătorit ulterior cu o britanico-siriană, Asma, bancher de investiții la JP Morgan, a dorit să arate lumii că Siria, sub conducerea sa, ar putea urma o cale diferită.

Ajungând în Occident, el a desfășurat o campanie de relații publice pentru a arăta tânăra familie Assad ca fiind oarecum obișnuită, în ciuda palatelor și a aparatului de represiune mereu vizibil.

Ziaristul britanic povestește că, în timp ce vizita Damascul în acel an, înainte de vizita de stat a lui Bashar în Marea Britanie, organizată de premierul de atunci, Tony Blair – punctul culminant al acestui angajament – a fost invitat la o cafea privată cu Assad, care stătea pe o canapea albă într-un costum costisitor.

Sugerând o oarecare nesiguranță, el era curios cu privire la modul în care Siria era văzută în lume, sugerând posibilități de schimbare, inclusiv o resetare a relației dintre Damasc și Israel.

A fost o iterație construită a familiei Assad – evidențiind mult lăudatele lucrări „caritabile” ale Asmei și scurta îmbrățișare a lui Bashar de către Occident – care făcea aluzie la o ambiție de a transforma Siria lui Hafez în ceva mai asemănător cu o versiune a familiei regale paternaliste a Iordaniei. Mai manierată. Cu siguranță mai pricepută în PR. O dictatură în același timp, citează g4media.ro.

Cu toate acestea, în mijlocul conversației, Bashar a oferit o replică înfricoșătoare și aproape întâmplătoare în timp ce reflecta la atacul din 11 septembrie al anului precedent asupra SUA de către al-Qaida și la invazia americană ulterioară din Afganistan.

Lumea ar trebui să știe, a insistat Bashar, că tatăl său a avut „dreptate” tot timpul în zdrobirea brutală a insurgenților islamiști.

Dictatura

Douăzeci și doi de ani mai târziu, Bashar nu mai este, fiind înlăturat de la putere de o ramură a Al-Qaida. Odată cu sfârșitul dramatic al unei jumătăți de secol de guvernare Assad, o parte esențială a hărții Orientului Mijlociu a fost complet redesenată.

Dar chiar și în zilele premergătoare primăverii arabe, care aveau să-i provoace și să-i definească domnia, Siria lui Bashar al-Assad – ca și Libia lui Muammar Gaddafi – era o țară în care un vast aparat de securitate era mereu prezent, cu agenți care supravegheau piețele, stațiile de taxi și colțurile străzilor.

Respingând modelul democrației ca fiind potrivit pentru Siria, oferta inițială de reformă a lui Bashar a fost de a promite schimbarea economică înaintea transformării politice, înlocuind monopolurile de stat nepopulare cu o piață liberă, dar de care a beneficiat în cele din urmă o elită clientelară.

Doctrina sa politică, așa cum avea să apară, nu era diferită de cea a tatălui său – o dictatură extrem de personalizată, cu puterea concentrată în forțele armate, inclusiv forțele aeriene, și în agențiile de informații.

Dacă un diplomat european anonim ar fi îndrăznit să pună la îndoială de timpuriu adevăratele sale aptitudini autoritare, descriind Siria drept o „dictatură fără dictator”, în curând nu ar mai fi existat nicio îndoială cu privire la ceea ce reprezenta el. Un dictator avea să devină.

Deși Bashar a eliberat un număr de prizonieri politici în 2001 – în principal comuniști – în cadrul unei amnistii prezidențiale, ca parte a campaniei sale de a demonstra Occidentului că Siria se schimbă, aceasta a fost întotdeauna o aparență. De fapt, arestările nu au încetat niciodată. Erau afaceri ca de obicei.

Sub amenințarea revoltei siriene din 2011, ultimul pretext a căzut, arătând un regim dispus să industrializeze detenția, tortura și uciderea unui număr uriaș de persoane – inclusiv până la 13 000 de persoane ucise între 2011 și 2015 la închisoarea Sednaya, cunoscută sub numele de „Abatorul uman”.

Și, în ciuda încercărilor de cosmetizare a soților Assad, care au continuat până în 2011 – cu un profil strălucitor al Asmei în Vogue ca presupusul „Trandafir din deșert”, regimul lui Bashar va deveni și mai oribil decât cel al tatălui său.

Hafez, ofițer al forțelor aeriene, care a participat în calitate de complotist la lovitura de stat militară din 1963, care a adus la putere filiala siriană a partidului Ba’ath, a fost cel care a formulat valorile familiei Assad. Bashar le-a dus la concluzia lor logică.

Încă din 1966, în timpul așa-numitei revolte de la Hama, Hafez a susținut un punct de vedere care avea să devină crezul Assad și un precursor înfricoșător al măcelurilor care urmau să aibă loc sub conducerea sa și a fiului său: orice opoziție trebuie zdrobită violent.

Pentru Hafez, acest lucru își va găsi cea mai deplină expresie în perioada de după preluarea puterii depline printr-o altă lovitură de stat, stabilind treptat propria minoritate alawită ca centru al unui stat polițienesc atotcuprinzător, cu reprimarea brutală a unei revolte a Frăției Musulmane împotriva sa, care a început la mijlocul anilor 1970 și a culminat cu masacrul din Hama din 1982.

Prizonierii au fost uciși în masă. Personalități ale Frăției Musulmane și familiile acestora au fost asasinate. În februarie 1982, Hama a fost supusă unui atac aerian și terestru cu pământ pârjolit, care a ucis mii de oameni. A fost o carte de joc pe care Bashar și fratele său Maher urmau să o adopte la fel de energic.

Primăvara arabă

Dacă Bashar a părut inițial diferit, aceasta se datorează, probabil, faptului că la început nu era destinat să fie succesorul lui Hafez, un rol rezervat fratelui său Bassel înainte de moartea acestuia într-un accident de mașină în 1994. Ulterior, Bashar, puțin interesat de politică înainte de revenirea sa în Siria de la Londra, a fost instruit personal de Hafez cu privire la exercitarea puterii.

Până în 2011 și debutul primăverii arabe, imaginea atent îngrijită a lui Bashar și a familiei sale ca o versiune mai sănătoasă a epocii Hafez – cu weekendurile petrecute vizionând proiecții de filme occidentale cu prietenii în cinematograful lor privat și mese în restaurantele din Damasc – s-a evaporat.

Începută cu demonstrații sporadice împotriva regimului Assad, până în martie mișcarea a luat foc, transformându-se în revoluție. Răspunsul a fost brutal. Forțele de securitate sub comanda lui Maher au tras asupra demonstranților ca parte a unei politici oficiale, în timp ce milițiile pro-regim puternic înarmate, cunoscute sub numele de shabiha, au apărut pentru a acționa ca escadrile ale morții.

De-a lungul anilor, Bashar a revenit la aceeași justificare folosită în 2002 în apărarea tatălui său – că toată vărsarea de sânge a fost în serviciul unui „război împotriva terorismului” – descriind la un moment dat victimele propriilor sale forțe de securitate drept un sacrificiu necesar.

Un an mai târziu, în 2012, scurgeri de mii de e-mailuri piratate de către WikiLeaks referitoare la Bashar și familia sa, precum și la contactele acestora din regiune au oferit o perspectivă rară asupra deliberărilor și vieții familiei Assad în Damasc: Asma comandând bijuterii scumpe la Paris; inevitabilii consultanți în relații publice sfătuind cum să pară că reformează în timp ce continuă o represiune violentă.

Una dintre principalele dezvăluiri din acel an, chiar și atunci când primii consilieri militari ruși au început să sosească pentru a consolida regimul, a fost implicarea personală a lui Bashar în aprobarea ordinelor zilnice pentru continuarea violențelor, chiar și atunci când domnea un sentiment de irealitate, determinându-l pe tatăl lui Asma, stabilit în Marea Britanie, să pună la îndoială înțelepciunea alegerii momentului pentru o petrecere de Anul Nou planificată de cuplu în timp ce sirienii erau măcelăriți.

Dar dacă în acea perioadă controlul lui Bashar părea fragil, cu apeluri internaționale pentru ca acesta să demisioneze, alți factori au intervenit pentru a asigura o suspendare a execuției, în timp ce Siria se îndrepta spre ani lungi de război civil atomizant care va ucide 500 000 de persoane și va deplasa jumătate din populație.

Un factor a fost apariția califatului autoproclamat al Statului Islamic, cu centrul în orașul Raqqa din nordul Siriei în 2013, ale cărui abuzuri oribile le-au eclipsat chiar și pe cele ale forțelor lui Bashar, deturnând atenția internațională de la regimul Assad chiar și atunci când Damascul a început să folosească arme chimice în atacurile împotriva centrelor rebele, cele mai cunoscute fiind cele împotriva Khan al-Assal și Ghouta în acel an.

Discuțiile au continuat de-a lungul anilor, pe baza interceptărilor serviciilor de informații, pentru a stabili dacă Assad a ordonat personal atacurile. Cu toate acestea, o declarație a Observatorului Sirian pentru Drepturile Omului, publicată anul trecut cu ocazia celei de-a zecea aniversări a celor două atacuri din Ghouta, nu a lăsat loc de îndoială, insistând asupra faptului că atacurile mai puțin importante au avut aprobarea personală a lui Assad și că acestea au constituit politica regimului.

Devenind un presupus test al hotărârii internaționale, „linia roșie” stabilită împotriva utilizării armelor chimice de către Siria de către președintele de atunci al SUA, Barack Obama, a trecut fără repercusiuni semnificative, chiar dacă alte forțe au intrat în vid.

Prima a fost decizia lui Vladimir Putin de a desfășura forțe rusești pentru a-l susține pe Assad, într-o manevră cinică menită să consolideze pretenția Moscovei de a avea o influență substanțială în Orientul Mijlociu extins.

Iranul, de asemenea, a acționat în forță pentru a-și proteja investiția în Hezbollah în Libanul vecin, trimițând consilieri și sprijinind desfășurarea luptătorilor Hezbollah în numele regimului Assad, stabilizând regimul în zonele controlate de acesta.

Bashar a organizat alegeri fictive în zonele pe care le controla în 2014 sub stindardul sawa – „unitate”. Un an mai târziu, forțele sale controlau doar 25% din Siria.

Prin toate acestea, în mod improbabil, Bashar al-Assad a supraviețuit, chiar și atunci când Donald Trump, în prima sa președinție, a ordonat un atac asupra unei baze aeriene siriene în 2017 pentru un alt atac cu arme chimice la Khan Sheikhoun.

Ceea ce l-a susținut pe Bashar în acei ani avea să fie distrugerea sa: un stat în esență eșuat, puternic dependent de actori externi și vulnerabil la evenimente, nu în ultimul rând distragerea atenției Moscovei pe fondul războiului din Ucraina și diminuarea axei de rezistență a Teheranului prin decimarea recentă a Hezbollah de către Israel.

„Assad s-a prăbușit nu doar din cauza unei campanii jihadiste bine planificate”, a scris Hassan Hassan, redactor-șef al New Lines și unul dintre cei mai importanți experți în Siria, ”ci și pentru că 13 ani de război civil au lăsat armata sa o epavă, iar soldații săi demoralizați.

„Națiunea [Siria] a fost balcanizată de protectorate turcești și americane competitive și contradictorii în nordul și estul țării, iar în alte părți a fost ipotecată Iranului și Rusiei, care au făcut greul în recucerirea Alepului și înfrângerea rebelilor susținuți de Occident în sudul Siriei.”

În ultimele sale zile la putere, Bashar a continuat să vorbească, promițând să-i zdrobească pe rebeli chiar în timp ce aceștia se îndreptau spre Damasc. În cele din urmă, 50 de ani de guvernare Assad s-au destrămat cât ai clipi din ochi.