CRONICĂ // „Tosca” pe traseul Roma - București - Chișinău, cu o escapadă la Butuceni

„DescOperă”, ediția a VII-ea a evenimentului de la sfârșitul lui iunie '24, și-a invitat spectatorii (din păcate, doar pe cei care au avut un mijloc de transport personal) să redescopere muzica lui Giacomo Puccini în anturajul unicat al Rezervației Cultural-Naturale de la Butuceni, Orheiul-Vechi. Ideea organizatorilor, Ministerul Culturii din R. Moldova, împreună cu „Moldova-concert”, a fost pusă inspirat în valoare și prin a puncta un traseu european pe linia Roma - București - Chișinău, fiind prezentate două spectacole, „Tosca” și „Boema”, și o seară de arii celebre, cu implicarea timp de trei zile a zeci de interpreți din cele trei capitale de viță romană (soliști, instrumentiști, coriști, dirijori), în timp ce melodiile pucciniene, fumusețea lor naturală, favorizate și de condițiile unui peisaj fascinant al naturii, au adăugat un plus de savoare evenimentului.

„Tosca” Operei Naționale București (singurul spectacol pentru care m-am ales cu un mijloc de transport) a fost, cu siguranță, ispita geniului melodic puccinian, la fel și a pasiunilor dezlănțuite pe care așteaptă, de regulă, să le reasculte iubitorii dramelor lirice. Temperamentul nevrotic, incandescent al Floriei Tosca, exploziile ei oscilând între dragoste și ură, la fel și faimoasa arie Vissi d'arte, vissi d'amore - pentru tot acest univers vocal și sentimental, pentru această gamă de tonuri, semitonuri, nuanțări și sentimente, soprana de la București a avut o voce suficient de puternică și flexibilă, chiar un anume aplomb în a-și etala capacitățile vocale în melanj cu siguranța mișcării scenice, a fiecărui gest care să cuprindă drama personajului său. De bună seama, e ea, Floria Tosca, în versiunea sopranei Madeleine Pascu, solistă pe care am descoperit-o pe scena-amfiteatru Butuceni (!) și pe care, de altfel, nu e greu să ne o imaginăm, după acest rol, și în vulcanicele opere wagneriene (așa cum o prezintă Wikipedia).

Celelalte voci, tenorul Alin Stoica-Mario Cavaradossi invocând în disperare E lucevan le stelle (ah, unde e vigoarea și amploarea vocii a la Pavarotti?, în care caz nu a mai contat suprapoderabilitatea celuia, care făcut furori, inclusiv pe YouTube, dar în spectacolul nostru a contat și nu a fost un detaliu de neglijat, dacă e să luăm în serios diferențele de voci în raport cu o arie celebră, la fel și sacrificiul și zbuciumul Floriei pentru un iubit care aici e... voluminos și greoi) și ferocele baron-bariton Florin Estefan au completat triunghiul clasic generator de iubire, gelozie, brutalitate, violență, ambiție, visuri pierdute, triunghi care, după Puccini, frizează nebunia și nu are decât o singură soluție – moartea. Orchestra Operei Naționale București (fără desincronizări, atât cât s-a putut auzi într-un mediu, altul decât cel tradițional), întreg spectacolul, integrat în două acte în locul celor trei, spectacol la care a participat și corul Operei din Chișinău, a fost dirijat, direcționat, nuanțat și ținut în știmele partiturii de bagheta dirijorului român Daniel Jinga (pe afișele Operei de la București figurează în calitate de maestru de cor).



Sumară, scenografia s-a văzut compensată de fundalul monumental al stâncilor din preajmă, de freamătul proaspăt al pădurii, de mireasma fânului cosit acoperind suprafața „sălii” improvizate pentru un spectacol, pentru care organizatorii oficiali au reușit să implice mai mulți sponsori generoși, care au asigurat condiții confortabile spectatorilor (nu știu dacă și interpretilor), obosiți de schimbările climatice, de canicule, de aerul condiționat, de aglomerația și forfota orașului ca să se refugieze îndemnați să DescOpere... Ce sau pe Cine?

De data aceasta un Puccini creator de arii nemuritoare, de făpturi autentice care se zbuciumă pătimaș în drame veriste, un compozitor și un artist care a știut să găsească un liant ce ajunge direct la inima ascultătorului. Intuind firea umană, cu toată frumusețea și slăbiciunile ei, pentru a o transpune în operele sale. Legenda spune că Puccini își agrea, în special, sopranele (aici e și Tosca, și Mimi,și Madama Butterfly, și Turandot) și le ghida în roluri astfel: „Carissima mia, trebuie să pășești pe nori în melodie”. Se pare că îndemnul maestrului s-a extins în timp și spațiu și e valabil peste 100 de ani de la decesul său, acum pe traseul Roma – București – Chișinău, cu o escapadă la Butuceni, pentru bucuria iubitorilor de operă de„a pluti pe norii de melodie” ai personajelor sale.

Cronică semnată de Rodica Iuncu