Cronică de carte, semnată de Nicholas Dima: „Vlachica” de Mirela Roznoveanu

Mirela Roznoveanu: Vlachica - Mountaintops Above a Stormy Sea of Contending Empires / Piscuri de munți deasupra oceanului furtunos al conflictelor imperiale (Xlibris 2021)

Am schimbat numeroase idei cu Mirela Roznoveanu, i-am citit unele din cărți și articole și am ajuns să o cunosc bine și să o apreciez. Mirela a fost scriitor și jurnalist nonconformist și incomod în țară și, după prăbușirea regimului comunist, s-a refugiat în Statele Unite. Odată ajunsă în America în ianuarie 1991, ea și-a perfecționat limba engleză, și-a reluat activitatea de scriitor și, în mod laudabil, a reușit să devină cercetător și profesor. Acum, ea ne impresionează prin publicarea unui roman de proporții scris în limba engleză și intitulat „Vlachica”. Pe o întindere de aproximativ 750 de pagini normale, autoarea descrie evoluția, dificultățile, miturile, legedele și tradițiile aromânilor ori armânilor (cum se numesc pe ei înșiși) sau vlahilor (cum sunt numiți de popoarele în mijlocul cărora trăiesc) din mijlocul Peninsulei Balcanice și își brodează epopeea în jurul unei povești de dragoste. Precizez că armânii și românii sunt înrudiți și apropiați, făcând parte din familia popoarelor romanice orientale, precum istrioții și megleniții.

„Vlachica”este o carte complexă scrisă cu multă migală și cu lux de amănunte; o poveste care se desfășoară pe mai multe paliere, dar gravitează în jurul unei iubiri interzise. Acțiunea are loc în a doua jumătate a secolului XVIII și descrie în esență o relație umană neîmplinită dintr-o lume dominată de tradiții conservatoare, controlată de imperiul otoman și influențată de evenimente internaționale.

Regiunea central-balcanică unde începe și se termină romanul este locuită de grupuri etnice cu origini, religii, limbi și tradiții diferite. Și pentru a complica situația, etniile care alcătuiesc această lume au interese și obiective opuse și deseori incompatibile. Una dintre etnii, de fapt una din cele mai vechi, este cea Vlahă, cunoscută de asemenea cu denumirea de Armână sau Aromână. Deși fundalul este o poveste de amor, romanul reprezintă mai presus de orice drama aromânilor striviți între greci, turci, macedoneni, albanezi și bulgari. Grecii sunt creștini și au ajuns până la curtea imperială otomană, dar sunt egoiști și fățarnici. Mulți albanezi s-au islamizat, iar bulgarii sunt ajutați și instigați de ruși. Toți îi invidiază pe vlahi și vor să intre în stăpânirea pământurilor lor.

Viața sub turci e complicată, nesigură și riscantă. Vlahii nu puteau avea încredere în nimeni. Bandiți și briganzi, unii dintre ei convertiți la islam, le atacau și jefuiau așezările și deseori erau încurajați de autorități. În asemenea condiții, ciobanii vlahi erau înarmați și cunoscutele lor caravane erau întodeauna escortate și păzite de oameni de încredere. Familiile vlahe erau tradiționale și patriarhale, conduse de un respectat Pater Familia și organizate în clanuri. Majoritatea vlahilor se considerau rude și în regiunile locuite de ei, mai ales în sate și la munte, onoarea familiei era deasupra oricărei legi.

Relațiile aromânilor sau vlahilor cu autoritățile centrale de la Istanbul, cu cele locale și chiar cu ierarhia ortodoxă de la Constantinopol erau complicate și de multe ori în detrimentul lor. Aromânii încearcau să-și păstreze tradițiile, se luptau cu autoritățile, se războiau cu vecinii, se retrăgeau din ce în ce mai mult în zonele de munte și la disperare își căutau drepturile la Istanbul, Viena sau Veneția. „Vlachica”e un roman complex și reflectă toate aceste realități și frământări. Povestea de iubire dintre Shana și Ali se desfășoară în paralel cu istoria zbuciumată a acestei regiuni fragmentate și frământate din Balcani. Am întrebat-o pe Mirela ce a determinat-o să scrie acest roman epic. Răspunsul ei a fost simplu, dar plin de semnificație.

„Mama a fost armâncă, s-a născut în Munții Pindului din nordul Greciei. Ea s-a refugiat în România împreună cu familia și rudele prin anii 1920, când Macedonia, leagănul armânilor, a fost împărțită de țările vecine. Mama mi-a îmbogățit și fascinat copilăria cu poveștile, legendele și foclorul armânilor, așa cum m-au fascinat și poveștile altor membri ai familiei. I-am promis mamei că voi scrie o carte despre armâni și am vrut să-mi îndeplinesc promisiunea…”.

Armânii reprezintă un grup etnic puțin cunoscut de lumea anglo-saxonă; o etnie înrudită cu românii, a cărei limbă și identitate sunt amenințate azi cu anihiliarea. Roznoveanu a vrut să-și cunoască strămoșii și să-i prezinte lumii occidentale, în special Americii. În vederea împlinirii misiunii propuse, a cercetat multe arhive, a studiat documente și a consultat bibliografii de specialitate. În plus, în vacanțele de vară și în anul sabatic al New York University unde a predat, ea a cutreierat țările din Balcani unde au trăit și unde încă mai trăiesc strămoșii ei. Cunoscând dialectul armânesc, ea a întâlnit și a vorbit cu vlahi/armâni atât din unele zone izolate de munte, cât și din diferite orașe. A călătorit din peninsula Istria și Croația până în Grecia și din Albania la Istanbul.

Pot spune fără reținere că Mirela Roznoveanu are cunoștințe vaste și o pasiune evidentă pentru cercetare și scris. Pornind de la o poveste fictivă de dragoste, ea oferă o frescă istorică și socială detaliată a vieții armânilor și a populației multietnice din mijlocul Peninsulei Balcanice. Numeroase descrieri sunt atât de minuțioase, încât uneori pierzi firul narațiunii și nu mai știi unde te va purta autoarea.

„Vlachica” este o carte captivantă, dar nu e nici simplă și nici ușor de citit. Trebuie să navighezi prin diferite planuri și evoluții paralele pline de paranteze, printre numeroase detalii, nume proprii și toponime, cuvinte străine sau puțin cunoscute și fapte istorice reale îmbinate cu mituri și legende care cu greu pot fi sortate și separate. Spre meritul ei și pentru o mai bună înțelegere a complexității cărtii, Roznoveanu a adăugat hărțile regiunilor populate de vlahi, arborele geenealogice ale unor familii mentionate, indicații pentru pronunțare și o bibliografie. Toate acestea îmbogățesc narațiunea, dar îngreunează lectura. Și totuși, după fiecare pagină sau paragraf adăugat pentru clarificare, cititorul e dornic să afle și mai multe.

Comentariile autoarei, idei sofisticate cu caracter cultural, filozofic, lingvistic, religios ori psihologic adaugă și ele nuanțe noi lecturii și colorează narațiunea. O persoană avizată și interesată de soarta acestei comunități din Balcani are multe de învățat din paginile cărții. Descoperi, în această lectură, un stil de viață trecut demult și mentalități dispărute ori pe cale de dispariție. Și e trist să ajungi la concluzia că toate stilurile de viață sunt destinate să dispară. Așa va dispare și modul nostru de viață de azi - Our brave new world!

Fundalul romanului, care uneori dispare dincolo de orizont, îl constitue relația dintre tânăra Shana, o copilă creștină vlahă, fiica arhontelui Sterie al Gramostei, și Ali, albanez musulman devenit între timp pasha regiunii Ioannina. Cererea de căsătorie a lui Ali este respinsă categoric de arhontele Sterie care are sub conducerea sa morală, economică și militară un mare clan armânesc. Vlahii sau armânii nu se căsătoresc în afara clanului, iar fetele sunt promise spre căsătorie prin angajamente ferme, uneori încă din leagan. Ele nu ies de sub tutela familiei și mai ales de sub cuvântul tatălui. Cei doi protagoniști se întâlnesc totuși, uneori quasi-întâmplător, alteori în secret, și sentimentele lor evoluează concomitent cu evoluția dramatică a populației vlahe.

Sfârșitul romanului e tragic, dar până la final cititorul parcurge pagini de istorie, de intrigi, de acte de trădare și eroism, de mituri și de legende care îi îmbogățesc cunoștințele, dar care îl și pun pe gânduri. Respins de șeful clanului armânesc, Ali Pasha și trupele lui de albanezi islamizați se alătură armatei otomane trimise de la Istanbul și împreună atacă așezările Gramostea, Moscopole, Grevena și alte centre culturale și economice vlahe din vechea Macedonie sau Epirul istoric. Sursele istorice spun că Gramostea a fost complet distrusă și Moscopole a fost incendiat. S-a întâmplat în 1788…

Roznoveanu ne poartă prin istoria strămoșilor ei și ne face martori ai vieții dure, dar mândre a aromânilor. Aceștia refuză secole la rând să se amestece cu străinii și se luptă cu vecinii hrăpăreți care tânjesc la averile și pământurile lor. În final, invidia și presiunile slavă, bulgară, albaneză și grecească îi înăbușă, dar nu reușește să-i elimine de pe harta Europei. În romanul ei, autoarea coboară până în adâncurile istoriei, dar descrie cu precădere viața vlahilor sub Imperiul Otoman la finele secolului al XVIII-lea.

Vlahii sau armânii reprezintă populația autohtonă a Peninsulei Balcanice, populație de origine prelatină sau latinizată cândva, la începutul primului mileniu. Ei ocupau centrul peninsulei și se învecinau cu grecii la sud, care locuiau cu precădere regiunile litorale, cu ilirii la vest și cu frații de aceeași origine și aproape sigur de aceeași limbă straveche de la nord de Dunăre. Peste ei au venit de la nord slavii și bulgarii, care i-au împins spre sud, dar de la sud îi presau grecii. Vlahii nu au avut unde se refugia decât pe piscuri inaccesibile de munți, unde mai pot fi găsiți și azi.

Venirea turcilor musulmani în regiune a complicat și mai mult viața oricum dificilă a vlahilor. Cu toate acestea, fiind oameni dotați de la natură, inteligenți, muncitori și practici, ei și-au facut din oierit și din comerț surse excelente de existență și au acumulat averi considerabile. Mulți armâni cu stare și cu educatie au ajuns în Occident și s-au impus la Veneția și la Viena. Acasă, satele lor așezate pe coastele munților erau adevărate citadele și unele chiar palate fortificate. Vecinii jinduiau la bunurile lor. Secole de-a rândul comunitățile lor au rămas însă impenetrabile, iar transhumanțele sezoniere cu sute de mii de oi stârneau invidia tuturor. Turcii le-au adus noi dificultăți, dar un timp vlahii au fost cumva privilegiați.

Conform legendelor vii ale clanurilor armânesti, Rozoveanu scrie că, după căderea Constantinopolului, vlahii din munții Pindului și Epir au încheiat un acord cu Valide Sultana, mama sultanului. Acordul stipula că vlahii erau supușii sultanei, erau autonomi și nu erau obligați să plăteasca taxe în visteria imperiului. În schimb, ei trebuiau să trimită anual un tribut sub formă de bunuri și alimente pentru susținerea haremului, o instituție de mari proporții care se afla sub controlul sultanei ori a consoartei favorite a sultanului. Din cauza acestui privilegiu, a bunăstării și a atitudinii lor exclusiviste, vlahii erau invidiați și de administrațiile otomane locale, care nu îi puteau taxa, și de vecinii de alte naționalități.

În perioada desfășurării finale a romanului, turcii erau incolțiți militar și politic și de Rusia, și de Imperiul Habsburgic. Vistieria de la Istanbul era goală. Marele Vizir avea nevoie de noi impozite și soarta aromânilor era în balanță. Aceștia respingeau și taxele imperiale, și pierderea autonomiei. Atacul împotriva lor era iminent. Roznoveanu descrie în mod subtil și cu talent evolutia relației dintre cei doi protagoniști ai romanului prinși între mrejele iubirii și datoriile lor oficiale. Shana vrea să-și apere clanul și pentru aceasta e dispusă să facă orice sacrificiu. Ali este și el descris ca un om de onoare, dar care e forțat să-și facă datoria față de Istanbul. Se ajunge la război. Vlahii sunt soldați buni; se luptă vitejește și se apără, dar nu pot rezista unor forțe cu mult superioare numeric și tehnic. Ultimele pagini ale romanului ne scufundă în mit și legende. Vlahii, împreună cu turmele lor, se refugiază și dispar în peșteri și tuneluri de sub munți cunoscute numai de ei. Au supraviețuit? Se vor întoarce? Autoarea nu ne spune, dar afirmă filozofic, citez: „Planul lui Dumnezeu a fost întodeauna mai complex decât poate să cuprinda mintea omului”. (p. 385)

Și romanul se termină dramatic prin sinuciderea colectivă a unor fecioare vlahe care, pentru a-și apara clanul, se jerfesc aruncându-se de pe stânci în prăpăstii și întârziind astfel înaintarea forțelor distrugătoare inamice. Povestea de dragoste are și ea un sfârșit tragic - e povestea vieții! Culegând basmele, baladele și legendele auzite de la mama și de la rude și impletind mitul cu istoria și realitatea, Roznoveanu ne-a dăruit o carte frumoasă și ne-a îmbogățit orizontul și cunoștințele.

Cronică semnată de prof. dr. Nicholas Dima, Arizona, USA, 2021

Originar din România, prof. dr. Nicholas Dima s-a stabilit în Statele Unite în 1969. A obținut un doctorat la Columbia University înainte de a deveni analist, jurnalist la Voice of America și profesor la John F. Kennedy Special Warfare Center și la School of the U.S. Army at FortBragg unde a fost directorul Centrului pentru Studii Euro-Sovietice. A publicat cărți și numeroase articole și și-a exprimat opiniile la nivel internațional prin televiziune, radio și prelegeri publice. Prin activitatea sa de mai bine de jumătate de secol, prof.dr. Nicholas Dima a devenit una din vocile cele mai importante ale exilului românesc în US.