Stiri

Ce gândea Hitler despre Armata Română

International 18.07.2013 14:58 Vizualizări

1544

Evoluţia relaţiilor româno-germane la sfârşitul celui de-al doilea deceniu interbelic a cunoscut o schimbare radicală în urma anexării Basarabiei şi a nordului Bucovinei de către Uniunea Sovietică.

În doar un an – perioada cuprinsă între 23 iunie 1940 şi 22 iunie 1941 – dintr-un partener economic fără un prea mare rol politic, România a devenit un aliat al Reich-ului, a cărui contribuţie economică şi militară era de maximă importanţă pentru planurile Germaniei.

Ralierea politicii României la cea a Axei Berlin-Roma începuse încă din ultimele luni ale domniei lui Carol al II-lea, pe fondul evoluţiilor dramatice din arena politică europeană, încheiate cu şocul capitulării Franţei şi în urma pierderii Basarabiei şi a nordului Bucovinei după ultimatumurile sovietice din iunie 1940.

Spirit adaptabil, regele Carol al II-lea – despre care academicianul Florin Constantiniu aprecia, într-un mod foarte sugestiv, că „peste oţelul german s-a pus rugina românească” – „cârnise” în direcţia Berlinului în iulie 1940, prin instalarea Guvernului Ion Gigurtu, industriaş român cunoscut pentru sentimentele sale pro-germane.

Suveranul român mersese şi mai departe, solicitând prezenţa în România a unei misiuni militare germane. Despre diplomaţia românească din vara anului 1940 ne vorbeşte în memoriile sale ministrul de Externe al Italiei, contele Galeazzo Ciano, ginerele lui Mussolini: „Îi primesc pe români. Josnicia lor este revoltătoare. Nu deschid gura decât pentru a arunca asupra noastră o cascadă de complimente libidinoase. Merg până la a vorbi cu dispreţ de «Dictatul de la Versailles»!”.

Conform Directivei nr. 21, Grupul de Armate Sud a comunicat, la 12 februarie 1941, Secţiei Operaţii a O.K.H. cererile sale privind participarea forţelor române, care prevedeau folosirea a aproximativ 15-18 divizii de infanterie. Această concepţie optimistă a Grupului de Armate Sud privitoare la o posibilă folosire a forţelor române nu era împărtăşită de către Statul Major al Armatei de Uscat.

Într-o consfătuire ţinută la Cartierul General al O.K.H. chiar în 12 februarie, s-a discutat despre forţa de luptă a armatei române, constatându-se că aceasta „nici nu putea fi apreciată ca armată”.

La 18 februarie 1941, şeful Statului Major al Misiunii Militare Germane în România pentru Armata de Uscat, colonelul de infanterie Arthur Hauffe, a prezentat un raport în faţa generalului Franz Halder, Şeful Statului Major al O.K.H. În baza acestui raport, generalul Halder informa Grupul de Armate Sud, la 24 februarie: „Conform informaţiilor Misiunii Militare germane din România pentru Armata de Uscat, forţele armatei române, în majoritate, nu sunt indicate pentru misiuni de luptă independente. Trei divizii de infanterie (divizii de elită) vor putea fi folosite, probabil, pentru misiuni de atac mai uşoare în condiţii favorabile. Folosirea diviziei moto-mecanizate în cadrul forţelor germane la flancul stâng pare posibilă pentru misiuni mai uşoare. În afară de aceasta, pentru moment, nu se poate stabili cu precizie pe ce forţe se mai poate conta. Ca efectiv maxim pot fi luate în considerare pentru misiuni de apărare 8 divizii de infanterie, 4 brigăzi de munte şi 6 brigăzi de cavalerie”.

Slăbiciunea evidentă a armatei române a constituit, probabil, pe lângă alte considerente, motivul principal al faptului că, la 17 martie, Hitler a modificat planul de operaţii al Grupului de Armate Sud. La 30 martie, într-o consfătuire cu liderii militari, Hitler a criticat foarte aspru armata română, apreciind că nimeni nu trebuia să-şi facă „iluzii asupra aliaţilor”: „Cu românii nu se poate face nimic. Poate că, în spatele unui obstacol foarte puternic (fluviu), ei ar putea asigura apărarea acolo unde nu se atacă. Antonescu şi-a mărit armata, în loc de a o reduce şi îmbunătăţi. Soarta unor mari unităţi germane nu trebuie să fie dependentă de rezistenţa unităţilor române”.

Interesant că în iunie-iulie 1941, sub euforia victoriilor zdrobitoare din debutul campaniei şi din dorinţa de a-şi asigura şi dincolo de Nistru sprijinul lui Antonescu, opiniile cancelarului german au revenit la sentimente mult mai bune. Tot în cadrul aceleiaşi consfătuiri s-a hotărât ca în România să acţioneze Armata 11 germană, condusă de generalul Eugen von Schobert. Acesta a primit, la 6 mai 1941, denumirea camuflată de „comandant-şef al trupelor armatei germane de uscat în România” şi indicaţia conform căreia „faţă de români, prezenţa comandamentului trebuie să apară ca o măsură sporită de securitate”.

Realizarea legăturii dintre generalul Eugen von Schobert şi Manfred von Killinger, ministrul plenipotenţiar german la Bucureşti, pe de-o parte, şi comandamentul armatei române, pe de alta, urma să fie realizată de generalul Erik Hansen, şeful Misiunii Militare germane în România.

Comentând conţinutul acestor decizii, acesta din urmă conchidea: „Românii se vor amuza. Chiar atât de naivi nu sunt”.

De altfel, șeful Misiunii Militare germane în România a criticat modul în care partea română primea informaţiile, declarând că nu i se putea pretinde Marelui Stat Major român să urmeze indicaţiile Armatei 11 germane fără să se fi încheiat măcar o înţelegere cu privire la participarea României la războiul de coaliţie ce se pregătea. Varianta integrală a articolului pe Historia.ro .

Autor:

Prietenii tăi merită să știe ASTA!