CARIERA de chimistă a „savantei de renume mondial” Elena Ceaușescu

Elena Ceaușescu a avut ambiția de a fi considerată om de știință. „Savant de renume mondial” era una dintre sintagmele cele mai întâlnite în epocă, fie că era vorba despre o biografie oficială, document de partid sau omagiu. Că nici pe departe nu era așa, se știa și în epocă, însă nu existau dovezi concrete în acest sens.

Jurnalistul britanic Edward Behr a stat de vorbă cu persoane care au activat în România în domeniul chimiei, iar mărturiile acestora, privind impostura Elenei Ceaușescu, se regăsesc în cartea Sărută mâna pe care n-o poți mușca. Aflăm, astfel, că ea obișnuia să le pună microfoane subalternilor de la ICECHIM, îi controla și percheziționa, dar și că nu cunoștea nici măcar formula acidului sulfuric. Există o mărturie privind inclusiv modul în care Elena Ceaușescu sau „codoi” (aluzie la modul în care ea pronunța formula dioxidului de carbon) și-a luat doctoratul în Chimie, și anume, cu ușile închise.

Chiar dacă există justificări pentru onorurile și distincțiile pe care Elena Ceaușescu le-a primit în calitate de „academician” și „savantă”, prezența sa în domeniul chimiei rămâne, totuși, o pată pe terenul adevăratei științe.

„Elena avea deja o reputație de scorpie și de intrigantă”

Ar fi potrivit să ne îndreptăm acum atenția spre Elena Ceaușescu, în momentul când soțul ei era pe punctul să-și satisfacă marea ambiție de a deveni „numărul unu” în Partid. În săptămânile dinaintea morții lui Dej, ea a confirmat prin comportamentul ei că Ceaușescu trăsese sforile pentru a obține această funcție. Un vechi comunist își amintește că în toată această perioadă Elena a dat dovadă de o „neobișnuită amabilitate” față de soțiile celor mai vechi lideri ai Partidului, făcându-le complimente, tratându-le cu mult respect și spunându-le chiar soțiilor lui Maurer, Bodnăraș și Drăghici că „ele patru ar face o bună echipă”. Comportamentul era cu atât mai insolit cu cât Elena avea deja o reputație de scorpie și de intrigantă, avidă să-i bârfească pe colegii soțului ei, pe soțiile și pe amantele lor.

În perioada în care Ceaușescu și-a început cariera în ierarhia de partid, Elena era secretară în Ministerul Afacerilor Externe. Acolo a făcut dovada unei incompetențe atât de crase încât în curând „i s-a făcut vânt”. S-a înscris atunci la cursurile de chimie pentru adulți (1955-1956). Lipsea mult de la aceste cursuri din cauza copiilor ei (Valentin, născut în 1948: Zoia, născută în 1950 și Nicu, născut în 1951), dar nimeni nu-i prea ținea cont de asta, datorită poziției pe care o avea soțul ei. Se pare că ea n-a obținut niciodată vreo diplomă de chimie înainte de doctorat. (Un profesor tânăr, însărcinat cu supravegherea examenului, care a dat-o afară din sală pentru că a prins-o copiind, a trăit zeci de ani terorizat din pricina asta.)

Cu toate astea, începând din 1960 a lucrat cu normă întreagă de cercetător la Institutul de Cercetări Chimice din București (ICECHIM), pe care cinci ani mai târziu avea să-l conducă. Mircea Corciovei, unul din cercetătorii științifici de la ICECHIM, își amintește că „era foarte greu să comunici cu ea. Se mulțumea să dea ordine și nu accepta niciodată să discute”. I-ar fi imposibil să-i evalueze cunoștințele de chimie pentru că „preocupată doar de probleme politice și administrative”, cum era, nu aborda niciodată aspectul științific al muncii din Institut.

Acest interviu cu Corciovei a avut loc la mai multe luni după moartea Elenei. Ea continua să-i inspire o asemenea frică încât a ezitat multă vreme să vorbească; iar când a făcut-o, n-a vorbit decât cu mare parcimonie, până să prindă curaj să-și exprime sentimentele reale. A trebuit să i se amintească de mai multe ori că nu mai existau microfoane și, chiar dacă ar mai fi existat, Elena nu mai era la capătul lor pentru a ne asculta conversația. Nu înceta să arunce priviri neliniștite în jur; ca și când ar fi crezut că laboratorul lui era încă supravegheat.

„Formula acidului sulfuric, H₂SO₄, care se învață în primul an de chimie, îi era total necunoscută”

El și colegii lui au afirmat în cele din urmă că Elena Ceaușescu fusese o stăpână ursuză și incompetentă. Ea redusese la maximum cheltuielile Institutului, fără nici o considerație pentru munca personalului și pentru bunăstarea acestuia, care era plătit mai prost decât personalul din alte instituții științifice. Ca să facă economie, a suprimat centrala telefonică și a conectat liniile Institutului la cele ale Ministerului Chimiei. Ceea ce însemna că angajații ICECHIM-ului nu puteau primi aproape deloc telefoane din exterior.

Fiind convinsă că personalul nu se gândea decât la cum să fure din Institut, îi perchiziționa și controla riguros toate cheltuielile. În schimb, detesta întâlnirile cu subalternii, de teamă că, în conversațiile tehnice, ar fi ieșit la iveală gravele ei lacune: Corciovei a descoperit, de pildă, că nu știa ce e aceea o cromatografie și că formula acidului sulfuric H₂SO₄ care se învață în primul an de chimie, îi era total necunoscută.

La fel, era cu totul împotriva folosirii alcoolului etilic („Știu că vă trebuie numai ca să faceți băuturi”, spunea ea cercetătorilor care-l solicitau), dar scria „Aprobat” pe hârtiile în care această substanță era cerută cu denumirea ei tehnică. În sfârșit, ea a pus capăt tradiției prin care brevetele de invenție ale cercetătorilor Institutului erau remunerate, înlocuind aceste retribuții cu niște prime de mizerie.

Corciovei a povestit că în ziua când Elena Ceaușescu urma să treacă proba orală a doctoratului în chimie în fața unei comisii de examinatori, în perioada când ea lucra deja la Institut, a încercat să asiste la această probă. „Era, ca să zic așa, imposibil să atingi un nivel de doctorat urmând numai cursuri la seral. Eram curios să văd cum va reuși ea asta”, a explicat el. Data și ora examenului, deschis pentru public conform legii și tradiției universitare, erau anunțate la avizier așa cum se cuvenea. „Dar, ajungând în fața ușii, mi-am dat seama că era închisă. În dimineața aceea, ședința avea loc cu ușile închise”.

La șase luni după moartea Elenei Ceaușescu, nici unul dintre profesorii de chimie, care au făcut parte din acea comisie, fiind astăzi pensionari și încă în viață, nu voia să vorbească despre asta. După ani de economii drastice și de izolare culturală forțată, Institutul, pe care l-am vizitat de mai multe ori în 1990, părea abandonat. Terenul din preajmă nu e decât un maidan plin de tufișuri și de buruieni, neexistând bani pentru a se plăti un grădinar...

Sursă: Edward Behr, „Sărută mâna pe care n-o poți mușca”, Editura Humanitas, 1999.

Sursa: historia.ro