Arta politicii sau ce contează, de fapt, în politică

1) În politică contează liderul. Liderul este un reper fundamental în viaţa politică. Un lider puternic, cu autoritate, este o adevărată forţă motrice, o locomotivă în promovarea unor valori şi idealuri. Este important ca liderul să nu fie arogant, cu capul în nori, să posede arta dialogului şi compromisului atât cu cei care-i împărtăşesc năzuinţele, dar mai ales cu cei care-i sunt oponenţi. Nici liderii obsedaţi de conspiraţii şi/sau scenarii diabolice nu prea sunt longevivi. Un lider politic trebuie, dincolo de toate, să aibă carismă. Dar nu una lipsită de cultură şi discernământ, cum se mai întâmplă pe la noi, căci ne facem de râsul lumii.

2) În politică contează echipa. Politica este un joc de echipă. Nu poţi avea sorţi de izbândă de unul singur. „Partidul-om” este sortit eşecului dacă nu din start, cel puţin pe prima sută de metri. Toate deciziile importante se iau de comun acord, în echipă. Sigur, liderul se poate impune în faţa celorlalţi, dar acest lucru trebuie realizat cu forţa argumentului, nu cu forţa postului. Totodată, un lider puternic atrage personalităţi notorii din diverse alte domenii (business, ştiinţă, învăţământ, medicină, cultură etc.), moment primordial în fortificarea unei echipe.

3) În politică contează doctrina. Chiar dacă liderul şi echipa au un rol hotărâtor, politica fără doctrină este seacă, nu are coloană vertebrală. Un partid fără doctrină nu are continuitate, nu este durabil. Un partid serios, cu doctrină, lasă urme adânci în istorie, iar partidele de conjunctură sunt de obicei efemere, pentru cel mult 1-2 cicluri electorale. Doctrinele sunt diferite (liberală, populară, socialistă etc.), dar odată îmbrăţişate trebuie promovate cu insistenţă, profesionalism şi, nu în ultimul rând, cu bun-simţ.

4) În politică contează discursul. Un politician bun trebuie să fie un orator bun, trebuie să poată vorbi liber pe diverse teme de actualitate socială, economică, culturală etc. Un politician deştept trebuie nu numai să citească discursuri solemne, dar să şi improvizeze. Mesajul politicianului nu trebuie însă să conţină ambiguităţi, falsuri, promisiuni deşarte, jumătăţi de măsură. De asemenea, cu referinţă la discurs, la comunicare, politicianul care nu are un „feed-back” eficient cu mass-media este un „actor falit”. Totodată, nu este bine să-ţi ataci/acuzi vecinii. Aceştia sunt cei care sunt, iar a avea relaţii civilizate de vecinătate este mai mult decât necesar. Un discurs prudent şi înţelept trebuie promovat şi în raport cu statele mari atâta timp cât politica acestora nu ştirbeşte, evident, din identitatea şi demnitatea noastră naţională. Altminteri, din parteneri ne transformăm în vasali.

5) În politică contează faptele. Dacă a spune una şi a subînţelege alta este admisibil (asta chiar face parte din arta diplomaţiei), atunci a spune una şi a face alta este dacă nu condamnabil, cel puţin regretabil. Un partid puternic, în special unul de opoziţie, pe lângă sensibilizarea opiniei publice (interpelări în parlament, conferinţe de presă, mitinguri sau demonstraţii de protest etc.) trebuie să ofere şi soluţii privind depăşirea dificultăţilor cu care ne confruntăm.

6) În politică contează problemele de comunitate. Nu poţi veni în faţa electoratului cu chestiuni despre încălzirea globală sau explorarea spaţiului cosmic. Chiar dacă rostul unui deputat este de a elabora şi adopta legi, care prin intermediul executivului trebuie implementate eficient şi la timp, majoritatea cetăţenilor aşteaptă măsuri concrete asupra unor griji şi necesităţi comunitare: asfaltarea drumurilor, gazificarea satelor, reparaţia şcolilor etc. Iată de ce un politician care nu ştie sau nu poate aborda / rezolva asemenea subiecte / probleme nu are priză la public.

7) În politică contează interesele. Este regretabil, dar în politică interesele stau, de multe ori, deasupra principiilor. Politica fără interese este ca şi bătrâneţea fără riduri. Ambele ştirbesc din imagine, dar sunt inevitabile. Or, politica o fac oamenii, iar oamenii întotdeauna au avut/ au interese. Uneori interesele sunt atât de mari, încât albul devine negru şi negrul devine alb. Atunci cad guverne, se dizolvă coaliţii, iar politicienii uită, ca prin minune, de promisiunile/ ofertele electorale. Alteori, se formează grupuri de interese care pot determina defăimarea unui lider politic sau viceversa – dezvoltarea cultului personalităţii.

8) În politică nu se fac cadouri. În politică se fac, mai degrabă, schimburi de cadouri sau împrumuturi. Repet: lucrul acesta se întâmplă în politică sau, mai bine zis, în relaţiile dintre politicieni. Pentru că sprijinul din partea maselor se bazează, de obicei, pe împărtăşirea unor valori şi idealuri, pe conştientizarea reformelor. Însă, de cele mai multe ori, politicienii profesionişti, au ceva de împărţit, de cedat, de împrumutat. Există, evident, şi acte de altruism, de binefacere, dar până la urmă şi acestea, de multe ori, se transformă din gesturi confidenţiale în show-uri electorale.

9) În politică totul este negociabil. Sau aproape totul. În politică nimic nu este bătut în cuie, iar coaliţiile, de cele mai multe ori, sunt inevitabile. Dialogul şi compromisul sunt, dacă vreţi, cele două „maluri ale râului”, care determină cursul, uneori drept, alteori întortocheat, al politicii. Într-o societate posttotalitară şi dispersată, precum este Republica Moldova, obţinerea unei majorităţi parlamentare este foarte dificilă. Iată de ce ar fi bine ca discursurile politicienilor să nu jignească potenţialii viitori parteneri de guvernare.

10) În politică, alianţele postelectorale sunt mai fireşti decât cele preelectorale. Istoria noastră recentă, dar şi cea din statele învecinate, ne demonstrează că pentru un partid nu există un exerciţiu de afirmare mai bun decât cel electoral. Povestea cu lista comună sau naţională e nobilă, e frumoasă, cine însă ne poate da garanţii că toţi pretendenţii la locuri eligibile sunt reprezentativi, merituoşi? În schimb, alianţele postelectorale, când fiecare partid vine la masa negocierilor cu propria „roadă” (deputaţi, potenţiali miniştri etc.), sunt mai fireşti şi implicit mai durabile. Avântarea, însă, în competiţia politică trebuie să fie precedată de un calcul realist: există sau nu există şanse de trecere a pragului electoral?

11) În politică sunt frecvente atacurile la persoană. Cu regret, fenomenul respectiv a devenit o normă cotidiană. Atunci când nu sunt suficiente probe, argumente împotriva unei păreri, încep atacurile la persoană, la autorul acestei păreri. Repet, este un fenomen regretabil şi dezgustător, oamenii de rând dezaprobând categoric asemenea izbucniri maladive. Unii au ajuns până acolo încât publică cărţi, montează filme despre adversarii lor politici, atentând la ceea ce se numeşte viaţa intimă, privată a cetăţeanului. Dar ce să-i faci? Când intri în politică, trebuie să-ţi asumi şi asemenea riscuri. Politica înseamnă a da lecţii, dar înseamnă şi a primi lecţii. Care nu întotdeauna sunt dintre cele mai plăcute.

12) În politică nu se acceptă extremele. Partidele extremiste, mai devreme sau mai târziu, îşi dau obştescul sfârşit sau, cel puţin, sunt eliminate din politica de vârf (parlament, guvern). De multe ori, partidele extremiste sunt la cheremul unor partide mai mari sau, şi mai rău, la cheremul unor forţe oculte (servicii de spionaj, magnaţi cu reputaţie dubioasă etc.).

13) În politică contează imaginea. Suntem aşa cum ne exprimăm: grai, scris, vârstă (a se citi vigoare, prospeţime), ţinută şi comportament. Astfel, un atribut important al succesului este felul cum arătăm la televizor, în faţa mulţimii, în faţa electoratului etc. În Occident există o ştiinţă întreagă în acest domeniu, image-maker-ii fiind la fel de întrebaţi ca şi bodyguarzii. Vestimentaţia, încălţămintea, coafura, machiajul, bijuteriile etc. şi, desigur, discursul politicianului sunt într-o interdependenţă strânsă. Contează, de asemenea, felul cum salutăm, zâmbim, luăm masa, facem (sau nu) sport etc. Că unii politicieni mai impulsivi îşi permit să înjure ca la uşa cortului, inclusiv ziariştii, o ştim cu toţii. Asta tot face parte din imagine. Uneori şi scandalurile te fac mai popular. Dar, cu siguranţă, nu pentru mult timp. Şi nu întotdeauna într-un context pozitiv, favorabil.

14) În fine, dar nu în cele din urmă, în politică contează banii. Cine crede că poţi face performanţă bazându-te doar pe entuziasm se înşală amarnic. Politica fără bani este ca şi fata fără zestre. Are sorţi de izbândă, de măritiş, dar greutăţile (şi ispitele) sunt inevitabile. Alta e problema că unii se strecoară în politică pentru a face bani, iar alţii, având deja bani, îşi permit luxul, plăcerea de a face şi politică (pentru satisfacerea unor ambiţii, orgolii sau, de ce nu, pentru protejarea unor afaceri). Banul îţi poate aduce multe favoruri: unii devin VIP-uri (în festivităţi pe care tot ei le sponsorizează), alţii obţin diverse titluri, diplome, medalii etc. Banii pot fi obţinuţi din diverse surse: cotizaţii, donaţii etc. Întotdeauna, însă, există o persoană sau un grup de persoane cărora le revine contribuţia cea mai mare. În consecinţă, şi deciziile cele mai importante vor veni tot din partea acestora. Vorba aia: cine plăteşte, acela comandă şi muzica!

Text de Boris Nedelciuc, d.ș.m., conferențiar universitar