ZILELE LITERATURII ROMÂNE // Dumitra Râșnoveanu: „Scrisul serios, pus în jugul ideii unei cărți, n-are nimic boem și nici nu e o croazieră lină pe mare”

Interviu oferit Ziarului NAȚIONAL de scriitoarea, jurnalista și specialista în comunicare din România, Dumitra Râșnoveanu

Irina Nechit: Dragă Dumitra Râșnoveanu, ați oferit publicului un roman tulburător, „Daphnia”, felicitări! E foarte vie imaginea bălților Brăilei și a luptei pentru supraviețuire a oamenilor de acolo, ați conturat în roman propria devenire, vedem spectacolul transformării unei ființe umane vulnerabile în una învingătoare. Ce v-a determinat să scrieți „Daphnia”?

Dumitra Râșnoveanu: Nu identific prea bine butonul pe care am apăsat și nici momentul precis în care am început lucrul la roman. De-a lungul ultimilor ani am tot scris, pur și simplu, fără a avea în minte ideea publicării vreunei cărți, mici părți, fragmente care se regăsesc acum într-o nouă formă în „Daphnia”.

Apoi, iarăși fără să știu prea bine a explica, a fost o constelație de semne care mi-a suflat prielnic în pânze la începutul lui 2023. Printre acestea - încurajarea plăcută a câtorva prieteni, dar și a unor oameni care nu mă cunosc (prietenii mai au și drăgălășenii care nu sunt deloc utile unui scriitor), peste toate venind îndemnul delicat de insistent al traducătoarei și editoarei Luana Schidu.

Când mi-a spus atunci că trebuie neapărat să scriu – tot ea sugerându-mi că am material de roman – m-am cam codit, la drept vorbind, intuind întrucâtva că scrisul – scrisul serios, angajat, pus în jugul ideii unei cărți – n-are nimic boem și nici nu e o croazieră lină pe mare, cum ne-am putea imagina. Așa că i-am răspuns că sunt doar câțiva pași de balet în ale scriiturii, iar ea a adăugat: da, dar sunt pași de Pavlova. Cât am scris romanul, mi-a răsunat în cap chestia asta ca o mantră.

Și cred că a mai fost ceva, dacă e să mă pun sub lupa destinului propriu și să mă psihanalizez. A fost frica că toate lucrurile, întâmplările cuprinse în carte, prețioase pentru mine, dar și pentru memoria colectivă a acelei perioade, ar putea dispărea într-o bună zi precum bălțile pe care le evoc în carte, luând cu ele toate vietățile pe care le născuseră.

Primele cărți din copilărie le-ați cumpărat din bani obținuți de la vânzarea puricilor de baltă (specia Daphnia)? Ce cărți erau? Câteva titluri.

Primele cărți au fost, cum era și firesc poate, Povești nemuritoare (pe care bunicul patern le citea și el în absența mea și care mă hrănea cu tot felul de istorii inventate de el sau reale; de pildă, dacă iarna, când nu se prea găseau, îi spuneam că am poftă de mere, inventa o mică poveste, apoi apărea cu câte unul zbârcit, pricăjit și deshidratat adus din cămară și mie mi se părea că este cu adevărat mărul de aur cu un gust dumnezeiesc), Basme de Petre Ispirescu, tot felul de povestiri istorice, alte cărți pe care le publica editura Ion Creangă la vremea aceea. Apoi au fost, după ce am trecut în clasele gimnaziale, Jean Bart, cu cărțile lui despre călătoriile pe mări și oceane, Constantin Țoiu, Panait Istrati, Gib Mihăescu, Ion Grecea, Mihail Sebastian, Mihail Drumeș, Zaharia Stancu, Fănuș Neagu etc.

Nu-i înșir aici pe toți scriitorii din care m-am adăpat atunci, doar mai spun că împrumutam multe cărți și de la biblioteca școlii, la recomandarea bibliotecarei. De altfel, o ființă remarcabilă pe care o și evoc în „Daphnia”. Splendidă femeie. Nu doar la chip.

Ați văzut în copilărie casa părintească a lui Panait Istrati. Cum arăta? De ce n-o descrieți în roman? Vă fascinează Panait Istrati?

Despre casa lui Panait Istrati aș vrea mai întâi să evoc două momente. Primul îl situez în perioada facultății, când profesorul de literatură comparată ne-a dat ca temă de seminar un eseu despre un scriitor, eram în anul întâi, iar eu am scris, fiindu-mi cel mai la îndemână, despre Panait Istrati, insistând, habar n-am de ce, asupra casei lui din Baldovinești.

Din păcate, n-am păstrat eseul, nu știu pe unde s-o fi rătăcit. Mi-o aminteam stând pe dreapta unui drum de macadam, colbuit, care ducea din drumul național spre cătunul Pietroiu, unde noi aveam treabă în toate verile. E o casă simplă, există și acum, mică, cum desenează adesea copiii, vopsită într-un albastru decolorat de soare și acoperită cu stuf. Cel mai tare te marchează grosimea stratului de stuf de pe acoperiș. Îți și dă senzația că acuși va să sucombe sub greutatea lui, chit că stuful uscat nu cântărește cine știe ce.

Era închisă când am vrut s-o vizitez în copilărie, deși aveam sentimentul că o cunosc întru totul din descrierile lui Panait Istrati. Îl și vedeam pe Moș Anghel aplecându-se când intra în casă ca să nu se izbească cu capul de tocul de sus al ușii.

Al doilea moment. Puțin înainte să termin de scris romanul, am revizitat locurile pe care le descriu. Primul șoc a fost să nu mai găsesc casa lui Istrati acolo unde mi-o aminteam sau o situam în închipuirea mea, ci ceva mai departe. Tot închisă era.

E adevărat că în roman nu insist asupra casei, mă limitez doar la câteva cuvinte, gândind că cititorii curioși sigur vor căuta cărțile lui Panait Istrati și vor afla mai multe. În plus, casa asta era mai degrabă o bornă pentru mine, ca cele de pe marginea drumului pe care apar kilometrii.

Întotdeauna tresăream, știind că de la ea și până la baltă nu mai era decât o azvârlitură de băț. Era semnul că trebuie să mă pregătesc moral pentru o nouă zi prin bălți. E posibil să fi suprapus în mintea mea de copil o bucățică din destinul lui Istrati, acest nestatornic căutător și îndrăgostit de ducă, și asta să-mi fi hrănit închipuirea și chiar rezistența în zilele acelea toride.

Romanul „Un port la răsărit” de Radu Tudoran v-a împins să luați decizia de a veni la Chișinău după Podul de Flori?

Într-adevăr. O adolescentă cu capul plin de lecturi e o ființă iscoditoare. Și visătoare. Și, cum port în gene dorul de ducă, trebuia să verific cu ochii mei ce scria Radu Tudoran. Vă explic imediat și ce anume din carte m-a marcat foarte tare. Da, a fost și entuziasmul Podului de Flori și ideea cu care fuseserăm crescuți că trebuie să realizăm ceva solid în viață. Să construim ca să devenim „cineva”. Eu am ales calea mai ocolită și nu tocmai ușoară.

Ne aflam atunci, în anii 90, în fața unui ogor care trebuia cultivat. Iată-mă, așadar, pregătită. Entuziasmul era uriaș. Dar a mai existat ceva pe care nu l-am conștientizat decât ajungând și trăind în Chișinău, rămas ca o țesătură tocită în minte și care a țâșnit apoi la suprafață ca și când s-ar fi întâmplat cu doar o zi în urmă. Una dintre poveștile reale ale bunicului, deseori repetată la insistențele mele, începea așa: Când au venit rușii, maică-ta mare l-a ascuns pe taică-tu într-o copaie sub pat și a început să plângă exact când cotrobăiau rușii prin casă. Tata avea câteva luni. Se întâmpla pe la mijlocul anului 1944.

Acum să revin la „Un port la răsărit” de Radu Tudoran. Cartea aceasta a marcat debutul lui ca romancier. Și acum cred că e una dintre cele mai bune cărți ale literaturii române. N-am mai găsit nicăieri o descriere ca o lamă de bisturiu a lumii slave. Scria așa, în 1941: Pe noi viaţa ne încovoaie şi trăim aşa, încovoiaţi, continuăm să răsuflăm, cu fruntea lipită de ţărână. Pe dumneata te năruie; nu cunoşti măsura de mijloc, a resemnării. Noi aplecăm capul şi spunem: Nicevo! În ce limbă din lume mai există un cuvânt cu un atât de larg şi deprimant înţeles? nicevo: nu-i nimic, lasă, nu-ţi face inimă rea, ce-ţi pasă!

Perioada petrecută în Chișinău a contribuit la formarea dvs., o evocați în romanul „Daphina”. Prin ce vă atrage Chișinăul? Prin ce vă respinge?

Cu siguranță. Îmi sunt tare dragi oamenii pe care i-am întâlnit și care și-au pus cumva amprenta asupra devenirii mele ca om, ca jurnalist. Bunătatea, blândețea și ospitalitatea lor naturală, necăutată, ca și cum ar respira. E ceva ce nu mai vezi în nici un alt colț de lume. Cel puțin nu în cele pe care le cunosc eu.

Ce mă respinge? N-am apucat să stau suficient de mult încât să ajung la sentimentul ăsta. Dar am să vă spun că – întocmai ca pe inginerul din „Un port la răsărit”, sosit în Basarabia într-o zi de toamnă (ca și mine), la scurt timp după redobândirea Basarabiei de România, într-un mic oraş-port de pe malul Limanului cu misiunea de a acorda asistenţă tehnică la instalarea unui motor nou, de 400 de cai-putere, la uzina electrică – mă intrigă în continuare acest „Nicevo!”.

Cum ați elaborat structura romanului?

L-am gândit ca pe un roman pe mai multe voci, mizând și pe aportul cititorului, lăsându-i loc să-și extragă sau, mai degrabă, să-și facă auzită și propria voce, propria poveste – cu toții avem o poveste de spus, nu-i așa? Nu tuturor ne e la îndemână să o scriem.

Reacțiile pe care le-am avut îmi confirmă că am ales o cale bună. L-am scris la persoana întâi ca pe o autoficțiune. Ceea ce înseamnă că unele lucruri nu s-au întâmplat întocmai ca în realitate, dar asta nu înseamnă că n-ar fi putut exista.

Am povestit fără să comentez și fără să dramatizez, apoi am lăsat cititorul să scrie mai departe povestea. Povestea lui întrețesută cu cea din roman.

Ați urmat cursuri de scriere literară ori sunteți autodidactă?

Am să vă spun în primă instanță că sunt jurnalist de profesie. „Daphnia” are și un substrat jurnalistic, mai cu seamă în pasajele în care evoc România și Basarabia anilor 90. „Refugiul” meu însă din anii studiilor universitare a fost să scriu poezie, în total răspăr cu ceea ce așteptau profesorii mei de la un viitor jurnalist. Cititorul va găsi de altfel în Daphnia și poezie, ca niște intermezzouri ludice sau ca niște pauze de respirație între pasajele mai intense, să le zicem.

Un curs de scriere creativă am urmat, dar abia când „Daphnia” era în tipar, cu foarte puțin timp înainte ca romanul să apară în librării. L-aș fi scris la fel și după. Cred și acum cu tărie că romanul acesta nu putea fi scris decât așa.

De ce m-am dus totuși la un curs de scriitură creativă când știam sigur că-mi va apărea cartea? Din curiozitate, mai degrabă, căci tot auzeam vorbindu-se în stânga și-n dreapta. N-a fost rău că l-am urmat, mi-a arătat că aș putea aborda cu lejeritate și alte zone la care înainte nu mă gândisem.

Sunteți invitată să participați la ediția curentă a festivalului Zilele Literaturii Române la Chișinău. În ce zile vă pot vedea, asculta cititorii la dezbateri sau lansări?

Trebuie să vă spun încă de pe acum că cea mai mare bucurie va fi întâlnirea cu elevii. Abia aștept să-i văd, să le ascult opiniile, să împărtășim povești.

Miercuri, 15 mai, vom avea întâlniri și discuții la Liceul „Spiru Haret” și la Liceul „Mircea Eliade”, în seara aceleiași zile voi participa la o seară de proză la Librăria din Centru, precum și la dezbaterea „Proza vieții, la singular și la plural. Istoria recentă în literatură” care va avea loc la Muzeul Național al Literaturii Române.

Vineri, 17 mai, vom avea dezbaterea „Scriitoare în dialog. Primul meu roman”, la IP Gimnaziul nr. 42, or. Codru, și voi mai participa la discuția „Cum facem literatura atractivă ca jurnaliști culturali?” la ArtCor.

Care sunt regulile pentru a scrie o nonficțiune?

Prima regulă, hai să o numim așa, deși eu i-aș zice condiție, valabilă și în cazul ficțiunii, e să citești enorm, să citești imens, mai mult decât scrii. Abia așa îți poți da seama cât de prost poți să scrii la un moment dat. Asta te ajută să te și reglezi singur.

Apoi ai nevoie de o documentare riguroasă. Și să fii onest. Cu tine, dar mai ales cu cititorul.

Scrisul e un sport al minții? Al inimii?

Nu știu cum și ce e scrisul pentru alții, deși pot bănui. Pentru mine însă e ceva ce n-aș fi putut cu niciun chip ocoli în viața asta. Scrisul pentru mine e un transplant de inimă și epidermă. N-aș putea trăi fără să las bucăți din ele în ceea ce scriu. Când n-o să mai am, n-am să mai scriu.

Va urma o ficțiune?

Am încotro?

Mulțumesc pentru interviu!