Stiri

Un mecanism căruia nu i-a ruginit încă nicio rotiță

Social 07.07.2013 15:13 Vizualizări

2804

Un mecanism căruia nu i-a ruginit încă nicio rotiță

Literatură: Interviu cu criticul literar Eugen Lungu

Ce semnificaţie daţi Premiului de Excelenţă care v-a fost acordat de către Uniunea Scriitorilor la Gala premiilor literare pe 2012?

Exact un an în urmă am scris un articol despre mecanismul şi filosofia premiilor. L-am recitit acum, cu ochi străin şi critic, deoarece pauza de un an permite o detaşare rece de intimitatea textului atunci când îl gândeşti, când eşti una cu el. Mi se pare că rezistă. Nu l-am publicat încă. L-am recitit doar pentru că am fost trecut zilele acestea prin acelaşi mecanism. Titlul articolului cred că vorbeşte de la sine: Premiile, o eternă dilemă. Gala de anul acesta s-a înscris perfect în filosofia pe care o deconspir. Din păcate, nici următoarele gale nu vor fi altfel, deoarece totul decurge după un scenariu milenar, iar mecanismul despre care spun funcţionează bine mersi încă din Antichitate. De atunci şi până azi nu i-a ruginit încă nicio rotiţă. Cum nu poate fi schimbată mecanica fluidelor, deoarece decurge din firescul naturii, la fel nu poate fi schimbat respectivul mecanism. Fiindcă e un produs al firescului uman.

Trebuie însă să vedem partea bună a lucrurilor. Din când în când, un înger unge cu pana angrenajul hârbuit şi norocul câştigătorilor revine chiar celor care merită premiile. În rest, e cum zice o poetă mereu tânără: „În secunda aceea fatidică mi-am dat seama/ ce face dracu’ când nu doarme./ El decernează premii”.

Cum apreciaţi propria activitate şi în ce măsură acest premiu valorifică calitatea dumneavoastră de om al culturii, de intelectual?

Nu-i credeţi pe cei care spun că nu le plac premiile. Chiar şi marii artişti au nevoie de o confirmare valorică, dar noi, ăştia, micii? Scriitorul are un orgoliu creator exacerbat şi tânjeşte mereu după câteva firimituri de glorie. Un premiu bun ar fi rezolvat problema lui Orfeu, i-ar fi reconfirmat potenţa poetică.

M-am topit şi eu, păcătosul, când am auzit că am premii. Dar mi-a fost frică să le iau (până acum, nu am fost niciodată la festivităţile de premiere în calitate de câştigător). Mi-am insuflat mereu ideea că nu le merit. Premiul pentru Spaţii şi oglinzi nu l-am ridicat nici azi. Ca şi acum, se iscase şi atunci o polemică acerbă – cine merita şi cine nu merita să ia premiile acelui an? Deşi numele meu n-a fost printre cei negaţi de opinia publică, am decis că e mai loial să nu-l iau. Nu am făcut atunci caz din asta, deoarece, astăzi, refuzarea unui premiu pare a fi un gest epigonic, dacă nu chiar caricatural, mai ales prin publicitatea ieftină care însoţeşte refuzul. Nu-mi doream o asemenea publicitate, aşa că momentul s-a consumat într-o tăcere absolută.

Şi premiul din acest an m-a intimidat, mai ales prin titulatura lui sonoră (cine dintre noi se poate crede excelent?). Am fost însă constrâns de împrejurări să-l iau. Mulţumesc celor din Consiliul Uniunii şi pe această cale. Acum va trebui să mă fac luntre şi punte ca să-l merit. O distincţie cu o denumire atât de simandicoasă te striveşte prin obligativitatea de a corespunde onoarei ce ţi s-a acordat.

Ce este un intelectual?

Întrebarea nu e chiar atât de simplă. S-ar părea că poate fi numit intelectual oricine îşi câştigă existenţa prin „transpiraţia” propriilor neuroni şi nu prin muncă fizică. Nu e chiar aşa. Filosoful Leszek Kolakowski nu era dispus să accepte în această categorie elitară pe oricine (am scris cândva despre asta). În primul rând, excludea preoţii – şi fundamenta de ce. Îi respingea apoi pe profesori, lingvişti, istorici, arheologi ş.a., fiindcă adevăratul intelectual „nu este un cercetător sau un descoperitor în sensul strict al cuvântului; el pretinde mai mult decât atât; el foloseşte cuvântul pentru a sugera propria sa interpretare asupra lumii; el nu doreşte pur şi simplu să transmită adevărul, ci să-l creeze. El nu este un apărător al cuvântului, ci un producător al său”. Scriitorimea ar fi, prin urmare, un strălucit exponent intelectual. Am făcut cândva un portret-robot al intelectualităţii noastre. Nu cred că de atunci s-a schimbat ceva. Ceea ce ar fi de adăugat e doar faptul că, oricum am întoarce-o, ajungem trişti la ideea că importanţii oamenii de cultură de la noi nu s-au impus niciodată, mai ales prin statura lor morală. Nu am avut omul-model, omul-instanţă, figura-etalon a/al moralităţii, exemplul care să cutremure sau măcar să ruşineze licheaua din noi, să ne facă să ne aliniem verticalităţii pure şi incoruptibile. Dacă a fost cineva care a rezistat cnutului, nu a rezistat atunci morcovului. Aici au clacat mulţi.

Un critic literar este şi el un scriitor (care scrie despre realitatea literaturii)?

Iată o întrebare care a împărţit totdeauna lumea (literară, evident!) în două. Criticul e un scriitor ratat (spun unii); alţii, generoşi, îl includ totuşi printre artişti. Nici chiar oamenii breslei nu sunt solidari în acest sens: unii exegeţi se cred artişti, alţii simpli meseriaşi.

Criticii criticei nu se împuţinează nicidecum, iar argumentele denunţătoare devin tot mai erudite şi mai sofisticate.

Nu mi-a plăcut niciodată critica universitară sforăitoare, chiţibuşară, excelând prin tehnici şi jonglerii savante, pentru care literatura e un fel de materie primă, care intră în halele ei ca necuvântătoarele la abator. Critica vie, inspirată de ascuţime analitică şi bun-simţ (conceptul, mi se pare, a fost lansat de Al. Paleologu), re-activând cuvântul fără să-l sufoce în clişeu, concurează în artisticitate cu orice text. Cei mai buni critici români au fost şi prozatori iluştri: Călinescu, Lovinescu, Ibrăileanu. Nu însă şi poeţi de clasă, chiar dacă au scris poeme competitive.

Aurelia Borzin

Autor:

Prietenii tăi merită să știe ASTA!