Povestea tâlharului convertit în erou. Spovedanie: „Am năvălit în magazin cu pistoalele la vedere“

Tibi Uşeriu, singurul est-european care a reuşit să termine ultramaratonul de 563 de kilometri de la Cercul Polar şi unul dintre cei mai respectaţi activişti de mediu din România, lansează miercuri, 22 februarie, cartea autobiografică „27 de paşi“, în care-şi povesteşte trecutul necosmetizat, marcat de nouă ani petrecuţi la închisoare pentru infracţiuni extrem de grave.

Bistriţeanul Tibi Uşeriu (42 de ani) a stârnit admiraţia României şi a lumii întregi în 2016, când a reuşit o performanţă sportivă remarcabilă: a fost primul est-european şi cel de-al 20-lea concurent din istoria competiţiei 6633 Arctic Ultra care a reuşit să ajungă la final în timpul impus de organizatori.

Cursa de 563 de kilometri se desfăşoară la Cercul Polar şi este considerată una dintre cele mai dure din lume. Distanţa trebuie parcursă în 180 de ore, pe temperaturi care ajung la -60 de grade şi viteze ale vântului care pot depăşi 200 de kilometri/oră. Performanţa românului a fost cu atât mai uimitoare, cu cât s-a apucat de alergat abia în 2012.

Tăria de caracter şi duritatea antrenamentului i-a obosit, de la un punct încolo, chiar şi pe câinii cu care alerga împreună. După doar patru luni de pregătire, Tibi alerga lejer pe distanţe de peste 30 de kilometri şi nu pe pista de atletism, ci pe dealuri şi prin păduri. De câţiva ani buni, Tibi Uşeriu conduce, alături de fratele său Alin, Tăşuleasa Social, una dintre cele mai importante organizaţii nonguvernamentale din România dedicate protejării naturii.

De-a lungul timpului, li s-au alăturat 25.000 de oameni pentru acţiuni de voluntariat dintre cele mai dificile. Printre altele, au reabilitat Via Maria Theresia, un drum străvechi prin Munţii Călimani construit în vremea Imperiului Austro-Ungar. Anual, se desfăşoară acolo una dintre cele mai respectate competiţii de ultramaraton din Europa de Est.

Trecutul despre care n-a vorbit niciodată

Ce a făcut Tibi Uşeriu înainte de a se implica în proiectele sociale care i-au adus respectul a zeci de mii de oameni? Ei bine, acesta a fost un detaliu niciodată abordat în apariţiile publice şi o parte din viaţa atletului despre care mulţi doar şuşoteau pe la colţuri.

1

Şi-a pus trecutul pe tapet într-o carte autobiografică

În cartea sa autobiografică, intitulată „27 de paşi“, care va fi lansată miercuri, 22 februarie, la Bistriţa şi joi la Cluj-Napoca, Tibi Uşeriu vorbeşte despre viaţa sa, despre o condamnare de peste două decenii la închisoare, despre jafurile armate şi tentativa de omor care l-au trimis acolo, dar şi despre reabilitarea adusă de proiectul Tăşuleasa Social şi alergatul care l-a făcut celebru.

Reporterii „Adevărul“ au obţinut o copie a volumului, în care Tibi Uşeriu îşi pune trecutul pe tapet. Porneşte de la prima sa infracţiune, furtul bicicletei unui vecin, şi bătăile crunte aplicate de părinţi, care l-au şi determinat să-şi ia lumea în cap înainte chiar de a deveni major. „Eu am nouă ani şi sunt sluga lui (n.r. - a unui cioban). M-a băgat tata acolo, la schimb pe brânză, ca în fiecare vacanţă de vară. Lecturile mele de vacanţă sunt vaci, oi, iarbă, cai, fân, muncă, bătăi şi umilinţă“, mărturiseşte Tibi în prima parte a cărţii. Primul contact al bistriţeanului cu lumea liberă din vest a venit timpuriu, înainte de 18 ani. A muncit ca gunoier, în `89, în Germania, unde a primit azil politic, şi a fost sclav într-un restaurant italian. Uşeriu rezumă într-o singură frază experienţele trăite până la 35 de ani, vârsta la care s-a întors pe meleaguri natale şi şi-a schimbat viaţa la 180 de grade.

„În doar 35 de ani, am trăit multe vieţi disparate: copil bolnăvicios terorizat de un tată violent, slugă dată pe vară pe brânză, adolescent dezorientat visând să ajungă şofer de tir ca să poată fugi de toţi, porcar în armata română, sub comanda unui locotenent diliu, azilant politic în Berlin, holbându-mă la vitrine fără un ban în buzunar, bucătar şi pizzar într-un restaurant italian, muncit până la extenuare, martor într-o galerie de alba neagra din Gran Canaria, bodyguard în familia unui mafiot sârb, tâlhar la drumul mare, furând de la bogaţi, ca Robin Hood, dar nu ca să dau la săraci, fugar prin toată Europa, evadat din două puşcării şi, în cele din urmă, client al unui „stabiliment de lux” din care nimeni nu a reuşit să se furişeze în toată istoria lui de 100 de ani”.

Potrivit mărturisirilor din carte, Tibi Uşeriu face cunoştinţă cu infracţiunile minore în Gran Canaria, unde este martor într-o gaşcă specializată în alba-neagra, urmând să se bată de mafia sârbească după ce devine garda de corp a unui interlop sârb, pe care îl cunoaşte în Germania, unde acesta fusese jefuit şi lăsat în pielea goală pe autostradă.

Magazine de bijuterii sparte în Austria

Alături de alt individ din anturajul sârbului au plecat în Austria, unde aveau să jefuiască două magazine de bijuterii. „Cândva demult, într-o cameră de hotel din Austria, masca mea neagră era o cagulă, pe care o probam în oglindă. (...) Masca avea un efect narcotic asupra mea. Deveneam un om în stare de orice, toate simţurile mi se ascuţeau, acţionam cu precizie şi sânge rece. Şi, mai ales, acţionam fără să mă gândesc prea mult la consecinţe”, spune Tibi.

Bistriţeanul scrie că spargerile necesitau o pregătire foarte bună, arme şi maşini furate care să fie la dispoziţia tâlharilor. El şi unul dintre cei doi parteneri ai săi deveniseră atât de pricepuţi, încât nu aveau nevoie de mai mult de trei minute pentru a fura o maşină. „Cu mănuşile direct pe mâini şi înarmaţi bine, am parcat ilegal, direct pe trotuar, ceea ce într-o ţară obsedată de corectitudine ca Austria poate atrage atenţia imediat. Am mers întins spre intrare, ne-am tras măştile pe faţă. Am năvălit în magazin cu pistoalele la vedere şi, în câteva secunde, cei doi vânzători speriaţi de moarte erau legaţi de calorifere cu zipuri – benzile alea subţiri din plastic, cu care se strâng capacele la jenţile maşinilor. Am golit tot ce era de golit într-un rucsac mic şi, cu un pas la fel de măsurat, ne-am îndreptat spre maşină având grijă să nu conducem prea nebuneşte, nu cumva să atragem atenţia.

Inimile ne băteau să ne sară din piept. Gâfâiam şi vorbeam întretăiat, amândoi deodată. Încă nu eram siguri că reuşisem. Aşteptam cuminţi la stop, trăgând cu urechea la sirenele maşinilor de poliţie”, precizează Tibi în cartea „27 de paşi”. A mai urmat un jaf, bijuteriile fiind valorificate cu ajutorul sârbului care l-a luat sub aripa sa.

După fiecare jaf, bistriţeanul se uita la ştiri pentru a vedea ce ştie poliţia despre autori şi care erau reacţiile. „Învăţam din greşeli. Încercam să ne perfecţionăm. Uneori, ca să impresionăm şi să ieşim cât mai repede din scenă, foloseam armele. Am aflat astfel cum un glonţ rătăcit, tras fără intenţia de a omorî pe cineva lovise un agent de pază. Dacă acel glonţ rătăcit l-ar fi ucis pe acel om, aş fi avut timp să citesc de şi mai multe ori Biblia în germană şi română. Tot din cauza acelui glonte, acuzaţiei de jaf i s-au adăugat portul ilegal de armă şi tentativa de omor, care au tras serios în cântarul condamnării mele”, spune Tibi.

După cele două jafuri la magazinele de bijuterii, cei trei încep să se reprofileze pe maşini de bani, întrucât prada era mai uşor de valorificat. Reuşeşte să dea trei astfel de „tunuri”: „După fiecare lovitură, trebuie să spargem casetele, care au cerneală încastrată pe pereţi. Dacă nu eşti atent, poţi compromite toată lovitura, într-o secundă, pentru că banii pătaţi devin inutilizabili. Se poate da o singură gaură, prin care să se scurgă cerneala, într-un singur loc”, explică maratonistul.

Banii înseriaţi erau spălaţi în tranzacţii cu maşini de lux, achiziţionarea de bijuterii şi jucând la cazino. „Un poliţist sub acoperire care joacă la ruletă îl prinde pe German că are la el o sumă suspect de mare în cash. Greşeală! Şi prostie! Urmează un mandat şi o percheziţie acasă. Îi descoperă bani înseriaţi, provenind din ultima lovitură, ascunşi în anvelopele de vară din garaj. Bineînţeles se jură că noi am pus totul la cale, că el a stat doar de şase. (...) În ziare şi pe sticlă apare mecla mea, ca şef de bandă periculos, laolaltă cu recompensa pentru pielea noastră, care creşte ca aluatul”, se arată în volumul semnat de Tibi.

Urmează o evadare dintr-o închisoare în 1998, când este prins după un control la vama dintre Austria şi Ungaria. „Totul se desfăşoară cu repeziciune, exact după scenariul imaginat. E suficientă o clipă de neatenţie a gardienilor, care se trag într-un colţ la o ţigară. Rup discret rândurile, escaladez burlanul ca o pisică, fac vreo 15 paşi pe rama etajului doi, prin dreptul geamurilor deţinuţilor, şi execut acel salt miraculos, de care, sincer, nu mă credeam capabil decât în visurile cele mai roze.

Aterizez pe moale, în grădină, fără să ating sârma ghimpată, fără să îmi rup gâtul, rostogolindu-mă de câteva ori să atenuez şocul. (...) Urc zidul cu viteză şi aproape nu bag în seamă sârma ghimpată de sus, care îmi sfâşie palmele. Trec strada şi dispar înspre parcarea goală a magazinului. Scot un capac de canal, intru, îl trag după mine şi mă cufund fără jenă într-o apă plină de zoaie, care mai conţine, cum era de aşteptat rahat. Aşa, ca în filmele bune”, se arată în cartea autobiografică.

După ce reuşeşte să fugă şi hoinăreşte o perioadă prin diferite ţări ale Europei, este prins din nou la una dintre graniţele Italiei, băgat în arest, de unde reuşeşte din nou să evadeze. „Descopăr că am o minte analitică destul de ascuţită. Plus un spirit de observaţie foarte dezvoltat. Păcat că le-am folosit la jafuri armate şi nu la ceva mai bun. Acum, însă, nu e timp de regrete, ci de un plan bun, care să mă scoată din celula asta nenorocită. Evadarea îmi umple mintea ca un gaz, se strecoară în fiecare cotlon şi îmi ocupă zi şi noapte”, povesteşte maratonistul.

După două evadări, Tibi ajunge în închisoarea de unde nu a fugit nimeni

În cele din urmă, Tibi Uşeriu este prins la întoarcerea din Dublin, după ce telefonul iubitei este ascultat: „Pe aeroportul din Bratislava mă aşteaptă patru băieţi, în civil, cu ochelari negri, fix ca într-un film de Tarantino. Li se arată doi dintre pasagerii avionului, care au stat permanent cu ochii pe mine. Mă predau fără o vorbă. Game Over”.

Acesta recunoaşte chiar şi în volum că obosise să fie vânat şi că era necesar ca cineva să îl apuce „de păr” şi să-l smulgă din mlaştina în care se adunase, deşi a fost dureros. Evadările şi infracţiunile grave de care este acuzat îl trimit într-o închisoare de maximă securitate din Germania, care îi adună pe cei mai răi dintre cei răi. Acolo petrece câţiva ani în izolare totală, într-o celulă, curată ca o „farmacie” şi dotată cu mijloace de supraveghere „high-tech”. „Noua mea „garsonieră” avea 70 de centimetri, iar prin zidul acela alb nu trecuse nimeni în cei 100 de ani de istorie ai acelei închisori. Niciodată. Din clipa în care am îmbrăcat cămaşa albastră de detenţie am devenit un număr. Cu bună ştiinţă m-am concentrat să uit cine sunt, ce alte vieţi trăisem, ce înseamnă timp, am privit, ani de zile, un zid înfiorător de alb”, prezintă viaţa din închisoare Tibi. Acesta vorbeşte şi despre o parte din colegii de care a avut parte acolo, printre care un criminal în serie care viola şi omora femei, lăsându-le în dar un trandafir roşu sau despre un alt criminal care şi-a omorât cel mai bun prieten şi a umblat cu capul acestuia în plasă o vreme bună.

De asemenea, acesta vorbeşte şi de tranzacţiile care se făceau în spatele gratiilor, deşi era vorba despre o închisoare de maximă securitate. Pentru cinci pachete de ţigări puteai închiria o revistă porno pentru o zi, iar 10 îţi puteau aduce chiar şi droguri. Un telefon costa 5.000 de euro, însă folosirea sa era extrem de riscantă.

Sinuciderile după gratii erau foarte frecvente, după cum rememorează Tibi: „Sinucigaşii mureau ca muştele. În medie, cam trei pe lună. Conducerea se bucura în secret. Se eliberau celule. Cererea era mare, clienţii stăteau la rând: ruşi, albanezi, sârbi, cehi sau români, tot felul de nebuni care dăduseră de gustul libertăţii după `90 şi veniseră din blocul estic pe cai mari.

Voiau să ia Europa în primire, apoi se trezeau îmbrăţişaţi strâns de ea, pentru zeci de ani sau chiar pe viaţă.” Pentru a împiedica sinuciderile, obiectele permise în celule puteau fi numărate pe degete. Până şi pijamalele erau din hârtie, pentru ca nu cumva deţinuţii să rupă o bucată de material şi să se spânzure cu ea.

Cum arăta o zi din viaţa unui deţinut izolat? „Ora cinci dimineaţa. Sună goarna. Scoală şi morţii din mormânt. Deţinutul 2800 sare din pat. Dezbracă pijamaua de hârtie şi îmbracă un costum albastru, standard. Face patul. Trec 2 minute şi 17 secunde până când o mână îi deschide vizeta, însoţită de un zdrăngănit de chei. 2800 trebuie să fie în picioare în faţa patului. Aşa e regula. Un necunoscut îl priveşte fără nicio vorbă. Apoi, 2800 se spală pe faţă şi pe dinţi. Aşteaptă. Orele trec chinuitor. I se aduce o mâncare anostă. Deşi nu-i e foame, mănâncă. Azi nu şi-a propus nicio grevă a foamei. Are de aşteptat cam 10 ore până să fie scos sfară, printr-un tunel, la plimbare. Singur, fără alţi deţinuţi.

Curtea închisorii e mică. Plimbarea din jurul piscinei are fix 27 de paşi. E păzit de doi gardieni. „Cei 27 de paşi pe care îi număra de sute de ori la plimbările zilnice îl bântuie şi în maratoane şi în pregătirile pentru aceste competiţii. Aceşti 27 de paşi din care era compusă curtea dau titlul cărţii semnate de Tibi Uşeriu.

Deşi este condamnat la 23 de ani de închisoare, pedeapsa i se reduce la 13 ani, din care ispăşeşte efectiv nouă, după care este trimis cu avionul în România. Aici, îl aşteaptă fratele său Alin şi un proiect social de toată frumuseţea clădit în creierii munţilor, în Pasul Tihuţa, care îl ajută să se pună pe picioare.

„Nu o să uit niciodată momentul când am ieşit din aeroportul Otopeni, printre taximetrişti şi călători. Vocile oamenilor îmi bubuiau în cap, toate culorile erau de o intensitate insuportabilă, aerul - irespirabil. Urma să dau piept cu cele mai grele șase luni din viaţa mea. L-am aşteptat pe Alin să mă culeagă şi să mă redea lumii. A venit, m-a dus acasă şi a încercat tot ce era omeneşte posibil, doar că eu îl imploram să mă ducă înapoi, între zidurile mele albe. Acolo am reînvăţat totul: să umblu, să lucrez, să mă bucur şi să trăiesc fiecare zi ca un cadou venit de sus”, spune maratonistul.

Despre proiectul care i-a dat practic o viaţă nouă în 2010, fratele său Alin i-a vorbit încă de când era închis, chiar la prima vizită:

„La prima vizită, Alin îmi spunea că pregăteşte un loc pentru întoarcerea mea. Că acolo o să-mi placă, că o să fiu binevenit. Că o să lucrăm împreună şi că vom construi lucruri fantastice. Mi se părea că o luase pe ulei. Vorbea basme. Pe atunci, totul era abstract şi de neînţeles, mai ales că nici vorbă să mă imaginez îngropat în munţi, la Tăşuleasa”.

Sursa: adevarul.ro