OPINII // 9 iunie 2017 nu este sfârşitul istoriei

Sursa: ziare.com

Petrişor Peiu, analist

Întâlnirea istorică dintre Klaus Iohannis şi Donald Trump de la Casa Albă înseamnă, pentru noi, sfârşitul perioadei „România şi Bulgaria”.

Practic, Donald Trump a readus România în grupul de state „first tier”, adică prietenii apropiaţi ai Americii, parteneri globali ai Washingtonului.

Prestigiul şi relevanţa României la Washington au atins o culme care (deşi a bifat patru întâlniri la fel de „istorice”) nu i-a fost niciodată accesibilă lui Ceauşescu, văzut de americani ca important doar pentru că spărgea unitatea din spatele Cortinei de Fier.

Deşi corul parerologist ghiftuit cu sarmalele simpozioanelor fandosite a pus recenta întâlnire pe seama distanţării preşedintelui Trump de nucleul dur (cultul public al zeilor Angela şi Jean Claude), în realitate, americanii se apropie demult de noi, încă din 2003, atunci când România s-a expus ironiilor arogante ale echipei franco-germane pentru vina de a fi susţinut războiul din Irak (la corul ironiilor tembele de atunci s-a alăturat şi elita progresist-marxistă personificată de exoticul regizor Michael Moore, cu al său „Fahrenheit 9/11”).

Treptat, de aproape 15 ani, America se instalează pentru o lungă perioada (definitiv, sperăm noi) în estul Europei, renunţând latent la ideea de a mai seduce o Europă de Vest plictisită, suficientă şi incapabilă de ieşirea din cercul vicios al corectitudinii politice.

Pentru noi, este oarecum dureros să trăim istorica integrare în spaţiul atlantist simultan cu pierderea solidarităţii celor două maluri ale Atlanticului.

Simbolistica cea mai puternică a lumii euro-atlantice contemporane este, fără îndoială, determinarea britanicilor de a părăsi un continent degradat de imobilismul ideologic, precum şi determinarea continentului prusac de a institui o nouă blocadă napoleoniană asupra perfidului Albion.

Tragedia greacă pe care o trăim este construită pe două planuri paralele: frumoasa (România) se iubeşte pătimaş cu cowboy-ul (soldatul american), pe fondul alungării americanilor din Versailles-urile europene, apărate de decenii de tunurile yankee.

După ce am exultat şi am retrăit până la saturaţie clipa în care Donald Trump şi-a asumat, fără să clipească, articolul 5 din tratatul NATO, a sosit vremea să ne calmăm şi să ne revenim: istoria nu s-a încheiat, nimic nu este definitiv, Rusia rămâne la 350 kilometri distanţă de România, Ungaria rămâne la fel de prezentă la graniţa de Vest, iar noi rămânem prizonierii geografiei.

Punctul central al geopoliticii văzută dinspre România este neschimbat: Federaţia Rusă rămâne cea mai mare ameninţare de securitate din regiunea noastră, iar singura putere care poate efectiv să aplice prevederile articolului 5 din tratatul NATO rămâne America.

Dincolo de acest adevăr, totul ţine de rezervele noastre de seriozitate, inteligenţă şi determinare.

Să fii tot timpul de partea celui mai puternic este uşor, dar poate fi înşelător: simpla prezenţă pe peluza Casei Albe nu este suficientă pentru a avea o istorie aşa cum ne-o dorim, mai ales că scutul de la Deveselu de un miliard de dolari nu este, totuşi, un nou plan Marshall.

Să ne amintim de România anului 1978, care avea tot ce îşi putea dori: creştere economică, relevanţă internaţională, americanii şi chinezii ne făceau curte, germanii stăteau la rând, iar francezii construiau fabrici la noi. 12 ani mai târziu, totul era pierdut: România era văzută numai prin perspectiva liniei Huntington, oamenii erau sărăciţi şi obosiţi, grupul Vişegrad se înfiinţa tocmai pentru a izola centrul Europei de noi şi de bulgari.

Astăzi, după 28 de ani, deşi onorată de Donald Trump, România este încă frustrată în Uniunea Europeană, aflându-se în anticamera spaţiului Schengen şi în purgatoriul MCV. Ce bine ar fi să nu uităm aceste lucruri!

Avem de înfruntat două provocări majore în anii următori: prima dintre ele ţine de parcurgerea unei perioade de desolidarizare a lumii transatlantice, iar cealaltă ţine de reducerea decalajelor faţă de statele central-europene, reunite în grupul de la Vişegrad.

Rupturile din lumea transatlantică, vizibile de pe Lună, ne pun în faţă două tipuri de alegeri de care depinde viitorul nostru: avem de optat între paradigma de securitate NATO (de inspiraţie americană) şi între cea europeană, construită cu tenacitate prusacă de către echipa Merkel-Juncker-Macron şi avem de optat între cântecele de sirenă ale grupului de la Vişegrad şi dorinţa de a fi în nucleul dur al UE.

Ne aşteaptă alegeri de miliarde

Prin asumarea obiectivului de a cheltui 2% din PIB pentru cheltuieli de apărare, România şi-a fixat practic suma de 2,5 miliarde de dolari anual (valoare medie) pentru înzestrarea armatei, având de achiziţionat câteva mari tipuri de sisteme militare: avioane şi elicoptere de atac, rachete sol-aer cu bătaie lungă HSAM (pentru forţele terestre, respectiv aeriene), lansatoare rachete anti-nava şi lansatoare multiple de rachete, maşini de luptă blindate amfibii pentru trupele terestre, nave maritime de luptă (4 corvete noi şi 2 fregate de modernizat), un sistem C4I (de comandă, control şi inteligence), sisteme SHORAD/VSHORAD.

Toate aceste planuri de înzestrare ne vor costa împreună peste 10 miliarde de dolari, ceea ce înseamnă că bugetul de înzestrare pe următorii cinci ani al armatei române va deveni foarte tentant pentru cei doi mari furnizori de sisteme militare: pe de o parte, americanii care au atuul „articolului 5” şi al excelenţei armelor verificate în războaie reale (avioane mulţi-rol F16, elicoptere de atac Bell Helicopters, rachete Patriot, cvasi-totalitatea soluţiilor globale de C4I, maşini de luptă General Dynamics etc.) şi, pe de altă parte, franco-germanii care au atuul nucleului dur al viitoarei armate europene (elicoptere Airbus/Puma, maşini de lupta RheinMetal, corvete Damen etc).

A doua mare opţiune este de a alege între lărgirea grupului Vişegrad (de la actuala formulă V4 la o nouă formulă V6, incluzând România şi Bulgaria) şi ignorarea planurilor „rebelilor” de la Varşovia şi Budapesta şi apropierea de Berlin şi Paris; pe măsură ce polonezii şi ungurii se distanţează „controlat” de Bruxelles, ademenirea României în mrejele acestora va deveni presantă.

Astfel, România va avea de ales între a intra într-un format care include problematica Ungarie şi de a fi elevul premiat de guvernanţa germană (care se poartă cam rece cu noi, din păcate).

Dar cel mai mult vom avea de lucru la reducerea decalajelor faţă de Europa Centrală, zisă şi grupul Vişegrad: politic, America ne percepe la pachet cu Polonia (altă campioană a atlantismului) şi, poate tot simbolic, Donald Trump va merge pe 6-7 iulie la Wroclaw la o reuniune organizată de V4 pentru consolidarea unei lumi comune central şi est-europene: aşa-numitul format „Iniţiativa celor trei mări” (Baltică, Adriatică şi Marea Neagră), de fapt relansarea proiectului interbelic „Miedzymorze” (obsesie a federalizării Europei Centrale şi de Est împotriva Berlinului şi Moscovei).

Practic, pentru a evita sinusoidele trăite în perioada 1978-2017, România are de înfruntat tarele noastre istorice: suntem suficient de determinaţi încât să înzestrăm armata cu arme de 10 miliarde de dolari în 4-5 ani? Suntem suficient de determinaţi încât să ne dublăm infrastructura în 10 ani?

Competiţia se află chiar lângă noi şi abia aşteaptă un eşec al nostru: dacă noi vrem să cheltuim 10 miliarde de dolari în cinci ani pentru armament, polonezii vor cheltui această sumă în doar doi ani; dacă noi îi atragem pe americani cu o piaţă de 24.000 de dolari/locuitor (PPP), grupul Vişegrad îi atrage cu o piaţă de patru ori mai mare, mai integrată şi mai performantă (peste 27.000 USD/capita-PPP).

Dacă noi suntem abia a 40-a cea mai complexă economie a lumii, statele Vişegrad se află toate între primele 20 de economii complexe ale lumii, iar densitatea infrastructurii de transport la ei este dublă faţă de cea românească.

De data această nu mai avem nevoie de o politică internă bună pentru a avea o politică externă bună, ci avem o poziţie internaţională excelentă şi sperăm să o apărăm cu o politică internă bună.

Petrişor Peiu, analist

Sursa: ziare.com