Nicolae Enciu // 2024 – Anul „Avram Iancu”
„Avram Iancu a aparținut generației europene de la 1848, acelui grup de tineri intelectuali din toate țările care au imprimat impulsul necesar pentru schimbarea vechii structuri a societății și a politicii și a elaborat idealurile în baza cărora putea fi clădită o nouă Europă. El a împărtășit aspirațiile mișcării Europei tinere, care s-a manifestat în aproape toate țările în deceniile anterioare izbucnirii revoluției”, l-a descris Keith Hitchins, istoric american („Avram Iancu și revoluția europeană de la 1848” (1987)
„A venit timpul ca iobăgia să se șteargă și românii să se pună în drepturile lor ce li se cuvin ca unei națiuni”
Născut în 1824 în Vidra de Sus (azi Avram Iancu), județul Alba, avocatul de profesie Avram Iancu este cel mai mare erou național al românilor din Ardeal, unul dintre conducătorii revoluției de la 1848 în Transilvania, un model de om de acțiune îndreptată spre emancipare, spre libertate, unitate și frăție. Supranumit „Crăișorul Munților”, Avram Iancu, prin fapta sa înscrisă în conștiința poporului român, a deschis calea spre deșteptarea națională, spre realizarea Marii Uniri din 1918.
Fiu al unei familii de țărani din Munții Apuseni, Avram Iancu a studiat filozofia și dreptul la Cluj și Târgu Mureș. Adept convins al principiilor de libertate, egalitate și frățietate, aplicate deopotrivă în relațiile dintre indivizi și dintre popoare, Avram Iancu s-a situat, încă din acei ani, pe linia radicală a emancipării sociale și politico-naționale, proprie curentului care s-a manifestat în toată Europa de la coasta Atlanticului și până la marginea Imperiului Rus.
Izbucnită în Moldova sub forma mișcării revoluționare de la Iași din martie/aprilie 1848, pe care domnitorul Mihail Sturdza a reușit s-o reprime, ceea ce n-a împiedicat, totuși, ca procesul revoluționar să se desfășoare mai departe, Revoluția Română s-a manifestat și în Transilvania, unde Avram Iancu a fost unul dintre inițiatorii și organizatorii adunărilor de la Blaj: Adunarea din Duminica Tomii (18/30 aprilie), Marea Adunare Națională (3/15 – 5/17 mai) și Adunarea din septembrie 1848. A fost membru în Comitetul Național Român din Sibiu, organizatorul și conducătorul oștii populare revoluționare după modelul legiunilor romane.
La 12/24 martie 1848, Simion Bărnuțiu a lansat un Manifest-proclamație, revendicând recunoașterea românilor transilvăneni ca națiune politică, eliberarea și împroprietărirea iobagilor, convocarea unei adunări naționale a românilor. Manifestul era un răspuns la un act nobiliar care cerea alipirea Transilvaniei la Ungaria, lezând astfel aspirația legitimă a românilor de constituire a propriului stat național.
În condițiile în care liderii revoluției ungare refuzau cooperarea cu revoluționarii români pe baza recunoașterii deplinei egalități și a independenței naționale a românilor transilvăneni, s-a decis convocarea, la 18/30 aprilie 1848, a primei Adunări a românilor de la Blaj, la care au participat peste 4.000 de persoane. În fața mulțimii au vorbit Ion Buteanu, Avram Iancu, Simion Bărnuțiu, ultimul menționând că „a venit timpul ca iobăgia să se șteargă și românii să se pună în drepturile lor ce li se cuvin ca unei națiuni”. Era pentru prima oară când, într-un cadru plebiscitar, erau revendicate drepturile naționale și sociale ale românilor transilvăneni.
La cea de a doua Adunare națională de la Blaj din 3/15 mai 1848, de pe Câmpia Libertății, Avram Iancu a venit în fruntea a zece mii de moți organizați în cete. În Petițiunea Națională adoptată în unanimitate de participanții la adunare, se conținea un program de revendicări democratice și naționale ale românilor transilvăneni. Astfel, românii se declarau națiune independentă cerând reprezentarea în Dietă potrivit numărului lor; se cerea desființarea iobăgiei fără despăgubire din partea țăranilor iobagi; se proclama „înarmarea poporului sau gardă națională spre apărarea țării din lăntru și din afară” ș.a.
La fel ca alți revoluționari români care se apropiau de concepția politică a lui Nicolae Bălcescu, Avram Iancu considera necesară unirea forțelor revoluționare românești și a celor maghiare în lupta împotriva absolutismului habsburgic. El condiționa însă această unire de satisfacerea revendicărilor sociale și naționale ale românilor. Mai mult ca atât, în memoriul redactat la cea de a treia adunare națională din septembrie 1848 și trimis Parlamentului austriac, era avansată ideea constituirii unui stat românesc autonom în cadrul Austriei, prin unirea Transilvaniei, Moldovei și a Țării Românești. „Noi vrem, - se menționa în textul memoriului, - uniunea liberă a unor popoare libere sub conducerea Austriei, liberă în interior, puternică în afară... Dar nu numai pentru noi ne rugăm, ci și pentru frații noștri din Principatele Dunărene”.
Așa cum apreciază istoricii Ioan Bolovan și Sorin Șipoș, memoriul din 14/26 septembrie 1848 a fost punctul culminant al colaborării dintre revoluționarii români din provinciile Transilvania, Țara Românească, Moldova și Bucovina, soluția preconizată de memoriul transilvănenilor, deși propunea crearea unui stat românesc sub egida Austriei, era, în mod evident, un pas înainte față de situația existentă în cele două state românești de peste Carpați.
Întârzierea aplicării în Transilvania a legii privind desființarea iobăgiei, refuzul guvernului maghiar de a acorda românilor libertăți naționale,anexarea forțată a Transilvaniei la Ungaria prin votul Dietei nobiliare de la Cluj (17/29 mai) și poziția obstrucționistă a guvernului revoluționar ungar în problema drepturilor naționale ale românilor l-au condus pe Avram Iancu la revendicarea identității naționale pe calea armelor.
Ca urmare, țăranii români, organizați și conduși de Avram Iancu, supranumit Craiul Munților sau Crăișorul, s-au constituit în cete de luptă armată împotriva trupelor maghiare, pentru rezolvarea întocmai a acelor revendicări. Ca baze de operații, legiunile românești de la 1848 se adunau în tabere, numite în epocă „lagăre” sau „loagăre”, cum le mai spuneau țăranii. Aici se făcea concentrarea subunităților legiunilor, se completa armamentul și se făcea instrucția militară a luptătorilor. Milițiile românești au adoptat organizarea după modelul armatei romane, cea mai mare unitate fiind legiunea, compusă din tribunate, centurii și decurii. Organizarea după modelul roman s-a făcut inclusiv în ideea de a sublinia rădăcinile latine ale poporului român.
Încleștarea care a urmat a situat cele două revoluții - română și maghiară - în tabere adverse, împrejurare tragică exploatată cu dibăcie de contrarevoluția habsburgică în folosul propriu. Avram Iancu s-a arătat receptiv la propuneri de pacificare și colaborare cu revoluționarii unguri pe bază de egalitate națională, dar proiectul de pacificare din 12/24 iulie 1849 s-a dovedit tardiv. În august același an, Revoluția ungară a fost înfrântă de contrarevoluția habsburgică, însă nici cauza românilor n-a avut de câștigat.
Între 1849 și 1851, Avram Iancu a făcut parte din delegația trimisă la Viena pentru revendicarea drepturilor și libertăților naționale promise lor de Curtea imperială, promisiuni dovedite deșarte.
Ca urmare a acelei situații, în iulie 1852, Avram Iancu a refuzat să întâmpine pe monarhul habsburg în vizita acestuia în Transilvania, gest ce a însemnat sfârșitul carierei sale politice.
La 13 septembrie 1872 a fost înmormântat la Țebea sub un arbore secular numit „Gorunul lui Horea”, ca erou-martir al națiunii.
Silviu Dragomir, „Avram Iancu: o viață de erou”
Bicentenarul nașterii lui Avram Iancu constituie prilejul unor valoroase apariții editoriale, care readuc în atenția publicului personalitatea uneia din cele mai remarcabile figuri din istoria modernă a românilor, intrată în legendă ca prefectul-erou, „Craiul Munților”.
Încă din timpul vieții lui Avram Iancu, contemporanii săi, în special cărturarii, dar și opinia publică, ziarele românești, au simțit nevoia să se scrie despre viața și fapta marelui revoluționar. Debutul l-a făcut Iosif Vulcan, autorul primului „Panteon român” cu portretele și biografiile celebrităților române, între care Avram Iancu ocupă locul binemeritat. Trecerea timpului nu a diminuat ci, dimpotrivă, a făcut ca interesul pentru viața și fapta lui Avram Iancu să sporească în permanență.
Așa cum afirmă acad. Ioan-Aurel Pop, Avram Iancu a fascinat istoriografia românească chiar din secolul al XIX-lea, la scurt timp după moartea survenită în septembrie 1872, la nici 50 de ani, fiindu-i consacrate de atunci numeroase monografii, studii, lucrări memorialiste etc., însă cel mai mare biograf i-a fost și rămâne până în prezent prof. Silviu Dragomir (1888-1962), istoric și om politic român, participant la Marea Adunare Națională de la Alba Iulia din 1 decembrie 1918 și secretar al acesteia. A fost ministru de stat și ministru al minorităților (1939-1940), pentru ca în timpul regimului comunist să fie supus detenției politice la Sighet.
La împlinirea a 100 de ani de la nașterea lui Avram Iancu (1924), Silviu Dragomir a publicat o monografie de excepție dedicată vieții și moștenirii marelui erou național, dovadă servind și „viața ei lungă” atât în rândul specialiștilor, istoricilor de profesie, cât și al publicului larg. În 1965, cartea a cunoscut o nouă ediție, extinsă, sub îngrijirea istoricului bucureștean Vasile Maciu, iar recent, la bicentenarul nașterii lui Avram Iancu, o nouă ediție de excepție, - „un omagiu editorial eroului deplin al națiunii române”.
Datorăm acest eveniment editorial efortului distinșilor istorici Ioan Bolovan și Sorin Șipoș, - primul, membru corespondent al Academiei Române, prof. univ. dr. Ioan Bolovan, cu preocupări și contribuții de mare valoare la cercetarea Revoluției, autor de monografii, studii și articole dedicate anilor 1848-1849, iar prof. univ. dr. Sorin Șipoș, biograful lui Silviu Dragomir.
Volumul lui Silviu Dragomir „Avram Iancu: o viață de erou” a apărut mai întâi în 2022, când s-au împlinit 150 de ani de la trecerea în eternitate a lui Avram Iancu și 60 de ani de la cea a lui Silviu Dragomir. În așa mod, precum apreciază prof. Liviu Maior, atât remarcabilul istoric Silviu Dragomir, cât și personalitatea lui Avram Iancu, „reprezintă un duo de excepție” și meritul unor generații de istorici – Ștefan Pascu, Pompiliu Teodor, Horia Ursa ș.a., - care, prin monografiile lor de mare valoare, au contribuit la consolidarea în mentalul colectiv a faptelor și vieții celebrului revoluționar.
Precedată de un amplu studiu introductiv al editorilor Ioan Bolovan și Sorin Șipoș, ediția din 2024 a monografiei lui Silviu Dragomir este, așa cum afirmă cei doi cercetători, „ceea ce și-a dorit Silviu Dragomir să fie tipărit”, - altfel spus, „adevărata viziune și judecată a lui Silviu Dragomir despre Avram Iancu, pentru ca istoricul să rămână în memoria colectivă așa cum a fost el în realitate”.
La împlinirea a 200 de ani de la nașterea lui Avram Iancu, caracteristica biografului său Silviu Dragomir rămâne la fel de actuală, precum a fost formulată cu o sută de ani în urmă, în prima ediție a lucrării sale: „Analizând viața lui Avram Iancu la lumina unei informații mai cuprinzătoare, istoria critică nu poate decât să confirme voința sa neînfrântă de a izbândi drepturile națiunei și dragostea nețărmurită față de poporul din munții cei mai săraci ai Ardealului. A fost reprezentantul cel mai de seamă al revoluției române și un veritabil erou al poporului, ale cărui virtuți le-a făcut să strălucească peste veacuri, ca o pildă vie urmașilor iubitori de patrie și ca un izvor luminos de mândrie națională”.
Avram Iancu: „Nu m-am luptat pentru cruci și favoruri, ci pentru eliberarea națiunii mele”
Așa cum era și de așteptat, la împlinirea a 200 de ani de la nașterea lui Avram Iancu, nu puteau lipsi nici unele încercări de „demitizare” a marelui erou național, așezat de mult în Panteonul românesc.
Astfel, pentru unii „formatori de opinie” de dată recentă, Avram Iancu nu ar fi fost decât „simbolul naționalismului autohton, cel care s-a bătut cu ungurii și care a pornit de la premisa totul sau nimic”. În consecință, nu a reușit să aducă nimic pentru români, fiind prețuit, cu toate acestea, pentru „inflexibilitatea” sa. Și dacă i se recunoaște că „a contribuit, totuși, la conștientizarea sentimentului național”, respectivii demitizatori de profesie nu uită să-i reproșeze „ascuțirea conflictului dintre români și maghiari și transformarea acestora în dușmani perpetui”.
Este de remarcat, în această privință, că deja Iosif Vulcan, în lucrarea „Panteonul român”, publicată în 1869 și exprimând o opinie larg împărtășită în acei ani, îl includea pe Avram Iancu între cele 31 de personalități ce meritau să fie așezate în Panteonul național românesc: „Iancu mai trăiește și amintirea lui va trăi etern în sânul poporului român. Câmpiile și munții Transilvaniei vor răsuna pururi de cântecele create pentru glorificarea faptelor sale și tradiția va vorbi cu admirație, din generație în generație, strănepoților despre Eroul Munților din 1848”.
Chiar până la Iosif Vulcan, mitropolitul Alexandru Șterca Șuluțiu nota în anul 1856, cu prilejul vizitei sale prin zona Apusenilor, inclusiv în casa lui Avram Iancu, unde l-a reîntâlnit pe liderul moților: „Nici nu să știe din istorie ca un popor sau vreo oaste să fie fost dăruit pe povățuitorul său cu atâta încredere și cu o așa sințeră alipire, ca cum au dăruit muntenii pe Iancu”.
Nu în ultimul rând, ripostând unor astfel de încercări răuvoitoare, prof. Silviu Dragomir menționa, în ediția din 1924 a monografiei sale „Avram Iancu”, că „opresorii noștri au căutat totdeauna să-i întunece nimbul și să-i șteargă pomenirea”, utilizând, în acest scop, cele mai josnice mijloace: „Izvoarele care mărturisesc importanța sa istorică au rămas zăvorâte și astfel, din lipsă de documente autentice, s-au pus în circulație informații mincinoase”. În același scop, fusese redactată o întreagă pseudo-literatură pentru a ponegri acțiunea românească de la 1848 și îndeosebi pentru a răpi lui Avram Iancu aureola de erou martir.
Așa cum menționa același autor, în pofida tuturor acelor încercări, „cu cât cădeau mai grele insulte pentru memoria lui Iancu, - de la tribuna parlamentului, din gura dascălilor orbiți de patimă sau chiar de pe amvonul bisericilor fanatizate, - cu atât mai mult creștea în inimile noastre dragostea pentru «cea mai frumoasă figură a epocii eroice de la 1848»”.
În pofida scurgerii timpului, spiritul lui Avram Iancu, conform aprecierii acad. Ioan-Aurel Pop, străbate anii și va străbate multe veacuri de-acum înainte, cel puțin atât timp cât va exista poporul român. Or intențiile „Craiului Munților”, privit de români ca un mântuitor, au fost pline de harul dreptății umane și divine și îndreptate numai spre binele națiunii lui.
Text semnat de Nicolae Enciu, doctor habilitat în istorie, cercetător științific principal la Institutul de Istorie al Universității de Stat din Moldova, pentru Ziarul NAȚIONAL
Guvernul României susține Mitropolia Basarabiei: ,,Alocarea anuală a 2 milioane de euro de către Guvernul României a facilitat construirea și renovarea de biserici și centre sociale din Basarabia"
Janina Sitaru, secretar de stat al MAE de la București: ,,În anul trecut, 68% asistența oficială pentru dezvoltare acordată de România a fost pentru R. Moldova. Locul R. Moldova e în Uniunea Europeană și România este un puternic susținător"
Filmul de pe Netflix care a depășit toate așteptările. Joacă Ryan Reynolds în el și a ajuns în topuri pe tot globul