Stiri

Mărturisiri vii

Social 29.06.2013 15:41 Vizualizări

1355

La lucru în pădure

Represiuni staliniste: Vieţi care au fost distruse complet. Cât de îngrozitor a fost atunci şi cât de mult au suferit pe nedrept acele mii de oameni...

Aurelia Borzin

Perioada celui de-al Doilea Război Mondial şi ceea ce a urmat până prin anii ’50 a rămas în memoria locuitorilor Europei Centrale şi de Est ca una a deportărilor, a lagărelor de muncă forţată, a migraţiilor, a foamei şi a represiunilor. Avem istoria „oficială” a acestor fenomene, în manuale şi monografii. Avem arhivele şi ziarele timpului ca surse veridice a ceea ce s-a întâmplat. Dar mai avem şi o istorie orală, a amintirilor martorilor şi victimelor, încă puţin valorificată...

O istorie a reprezentărilor şi emoţiilor

În ce coordonate este fixată memoria acelor care au trăit istoria pe care noi o citim astăzi din manuale şi monografii? Ce şi cum îşi aduc aminte oamenii despre evenimentele de după cel de-al Doilea Război Mondial? Cartea „Deportările din regiunile vecine – Cernăuţi (Ucraina) în anii 1944-1953 şi raioanele Briceni, Ocniţa şi Edineţ (Moldova) în anii 1949-1951” este concepută în jurul a mai multe interviuri cu victimele represiunilor regimului stalinist.

Intenţia autorilor a fost de a crea o arhivă de mărturii „vii”, care se înscriu într-o istorie a reprezentărilor şi emoţiilor. Această istorie vine cu un altfel de demers, cu o altă abordare, care încă nu s-au afirmat pe deplin, mai ales la noi, în spaţiul post-sovietic. Ideea acestor istorici a fost să întâlnească oameni care au supravieţuit represiunilor şi care ar putea să povestească despre experienţele lor. În acest sens, de la ’91 încoace, terenul nu a fost pregătit. Numărul acestor oameni scade de la un an la altul. Iar majoritatea celor care au rămas în viaţă sunt acei care în anii ’40 erau copii sau tineri...

„Oamenii aceştia nu vor neapărat să acuze pe cineva, oamenii aceştia vor ca glasul lor să fie auzit”, e de părere unul dintre autorii cărţii, Marius Tărâţă. „Sunt istorii care nu au fost valorificate. Eu, cel puţin, am simţit în cazul unor persoane pe care le-am intervievat că aveau o anumită bucurie, nu în sensul comun de bucurie, dar în sensul că se despovărează pe această cale a spunerii, că lucrurile acestea interesează pe cineva şi că au fost auzite”.

Corbii negri

Chiar dacă în presa din epocă ţăranii sunt înfăţişaţi cu chipuri zâmbitoare şi vesele, cu diverse unelte agricole în mâini lucrând pământul, în realitate, modul în care s-a făcut colectivizarea şi lucrul în colhoz au fost forţate, iar pentru „nesupunere” erau aspru pedepsiţi. „Luau pâinea de la oameni. Fiecare trebuia să dea pâine, lemn, lână, carne. Storceau de la oameni tot ce aceştia aveau şi atunci oamenii erau nevoiţi să meargă în colhoz şi să lucreze pe degeaba. Iar cine nu dorea, acela era considerat chiabur. Îţi «coseau» un dosar şi gata. Iar el ce să facă? Era că fiecare nu prea ieşea în lume. În noapte cutreiera «corbul negru». Iar dimineaţa se afla că acela a fost luat, acelălalt a fost luat. Ne temeam, pentru că au început arestările, de eşti vinovat sau de nu eşti vinovat. Au fost sate din care au ridicat în masă. Luau totul, dărâmau grajdurile, hambarele şi-i ridicau la Donbas sau la Hersones” (Ivan Hruşca, 85 de ani).

Metafora „corbului negru” apare în mărturiile mai multor victime făcând referire la oamenii care lucrau în sistemul administrativ, la cei care făceau politica şi stabileau regulile de atunci. În pofida faptului că dicţionarul de simboluri vorbeşte despre corb ca despre o pasăre inteligentă, valoarea lui simbolică în diferite mitologii rămâne a fi malefică şi distrugătoare – un fel de inteligenţă negativă. „În noapte apărea «corbul negru» şi îi lua pe vecinii noştri la sovietul sătesc – în special intelighenţia sătească şi oamenii înstăriţi, iar de acolo la Cernăuţi şi după, în Siberia. Nimeni nu ştia cu siguranţă unde era dus” (Afanasii Trifonenco, 72 de ani).

„Sub nemţi şi români era mai uşor şi mai vesel să trăieşti. I-am vrut pe ruşi, dar când am auzit că ei luau în Siberia şi ridicau, doream să dăm şi ultima hăinuţă, doar să nu fie ei aici. Iar când au venit nemţii, oamenii au început să trăiască mai uşor. La un moment dat tata a spus că nemţii fug. Nu poate fi – noi nădăjduim că va fi mai bine, iar ei fug. Când ruşii s-au întors, au început să inspecteze casele. Tata s-a dus până în hambar şi îmi spune să fug. Toată lumea tremura că va fi ridicată în Siberia” (Maria Ţâbuliac-Bondari, 86 de ani). „Cel mai mult ne temeam că spuneau „Vin ruşii!” (Eleonora Bizovi, 79 de ani).

Deportaţi în vagoane de marfar

„Batalionul de vânători a înconjurat casa şi a făcut căutări, a descris proprietatea şi ne-au spus: «Vă ridicăm pe motivul că am reuşit să vă luăm». Şi ne-au dus la Cernăuţi şi ne-au cazat sub cerul liber lângă calea ferată. Şi ne-au ţinut acolo poate o săptămână, până când nu au adus suficientă lume pentru un eşalon. Pentru că trebuia de completat un eşalon cu oameni. Aduceau familii întregi din locuri diferite. Aceasta era în anul ’45. Taman în mai s-a terminat războiul, iar noi am fost ridicaţi în iulie. Aceasta a fost 67 de ani în urmă. Noi am lăsat două vaci, capre, oi, porci, mult grâu. Ne-au încărcat în vagoane de marfar. Vagoanele erau cu găuri deoarece războiul s-a terminat. Aveau găuri de la bucăţi de proiectile, gloanţe. Şi ne-au dus sub pază până în Siberia. Câteodată trenul se oprea. Oamenii ieşeau şi găteau, deoarece în vagon nu se putea de făcut foc. Apoi trenul dădea semnal, gardianul striga: «По вагонам!». Cel care gătea şi nu reuşise să termine trebuia să plece mai departe. Cădea ploaie, noi ţineam vase pentru că ne curgea apa în cap. Nouă copiilor ne era atât de interesant. Ne uităm pe geam – peste tot tancuri lovite, avioane doborâte. De două luni s-a terminat războiul, dar nimic încă nu e strâns. Şi pe noi ne duc...” (Afanasii Trifonenco, 72 de ani). Un copil nu resimte atât de tragic faptul că este deportat. Spre deosebire de părinţi, el nu poate resimţi şocul pierderii gospodăriei, a morii sau a lăptăriei. El percepe această experienţă mai mult din perspectiva unui joc.

Au mers foarte mult timp în vagoane, e vorba de săptămâni. Foarte curând deportaţii intră în toamnă, care în Siberia e deja iarnă... Oamenii mai sensibili încep să moară, iar cei care supravieţuiesc iau hainele de pe morţi ca să se îmbrace, temperaturile ajungând până la minus 40 de grade.

Unde să fugi?

În Siberia au fost puşi să locuiască în barăci. Barăcile deja nu mai erau păzite, deoarece deportaţii lucrau împreună cu oamenii de la faţa locului. „De fugit n-aveai unde fugi. Să fugi înapoi, unde să fugi?”, se întreabă retoric Niculae, unul din represaţi.

Victimele deportărilor erau exploatate în mod inuman ca forţă de muncă. De exemplu, erau impuse să taie lemne în pădure fără echipament. Nici măcar mănuşi nu aveau. Li s-au dat securi şi ferestraie şi li s-a spus că trebuie să îndeplinească norma. Femeile lucrau umăr la umăr cu bărbaţii la cele mai grele munci. „Două femei tăiau un copac”, mărturiseşte Afanasii Trifonenco.

„Când noi lucram, dacă gardianul spunea «culcat», toţi se culcau pe ceea ce era sub picioare, neuitându-se la aceea dacă era mlaştină sau zăpadă. Odată ne-au dus la o carieră de piatră. Şi ne-au spus să săpăm un cotlovan. Maistrul ne-a măsurat norma care trebuia să o facem – opt metri în adâncime şi şase metri în lăţime” (Maria Ţâbuliac-Bondari). Pentru neîndeplinirea normei aceste femei erau restricţionate în alimentare primind doar câteva sute de grame de pâine pe zi. Până a început foametea şi atunci... aceste câteva sute de grame de pâine – pe jumătate cu resturi de ovăz şi umedă, a devenit raţia zilnică a tuturor. Bătrânilor şi copiilor nu li se dădea nici măcar atât, fiindcă nu erau capabili să muncească.

Gândirea religioasă românească

Era duminică, una din primele duminici după ce ajunseseră în Siberia. Dimineaţă vin militarii şi scot lumea la muncă. Una din femei refuză să meargă şi este forţată să se ducă. În cursul zilei această femeie moare. Unul din copacii pe care îi tăiau a căzut peste ea. E un fapt care, dincolo de caracterul său accidental, se înscrie în gândirea religioasă românească. Acea femeie, ţărancă din Bucovina, credea profund că e un sacrilegiu să lucrezi duminica, că e ceva de neconceput. Şi atunci poţi să te aştepţi la orice că (ţi) se va întâmpla... „Multe greutăţi, multe au fost şi pe toate le-a făcut regimul. Mulţi s-au pierdut. Multora le-au rămas oasele prin păduri pe meleaguri străine” (Niculaie al lui Ion Scripcariu, 87 de ani).

„The Deportations from the Neighbouring Chernivtsy Region (Ukraine) in 1944-1953 and from the Bricheny, Oknitsa and Edinets Regions (Moldova) in 1949-1951” („Deportările din regiunile vecine – Cernăuţi (Ucraina) în anii 1944-1953 şi raioanele Briceni, Ocniţa şi Edineţ (Moldova) în anii 1949-1951”)

Cartea este rezultatul unui proiect internațional de cercetare, elaborat în cadrul Programului „Geschichtswerkschtatt Europa”, cu susținerea Institutului pentru Istorie Aplicată și are drept scop studiul memoriei colective privind politicile represive bolşevice în raioanele din nordul Republicii Moldova și regiunea Cernăuți, în anii 1944-1951. A fost editată în limba engleză, fiind destinată în special publicului din Occident.

Cei trei autori, tineri istorici: Maryan Lopata (Ucraina), Andrey Mastyka (Belarus) și Marius Tărâță (R. Moldova), au abordat problema deportărilor din mai multe perspective: a ziarelor, a arhivelor, a istoriografiei şi a mărturiilor orale, punând accent pe cea din urmă, pe memoriile victimelor represiunilor staliniste şi ale rudelor acestora care au supravieţuit până în zilele noastre.

Autor: