Luluța joacă la Național!

Plină de pasiune și farmec, cu o ținută artistică de invidiat, Doina Severin este una dintre actrițele Teatrului Național „Mihai Eminescu” care face din meserie vocație. Cum e să fii actriță la Teatrul Național „Mihai Eminescu”, de ce își apreciază mult familia și care-i sunt visurile, ne povestește chiar ea, Luluța, în acest interviu.

Dragă Doina Severin, ai revenit pe scena Teatrului Național „Mihai Eminescu” acum un an și jumătate, după ce timp de zece ani (2003 - 2013) ai făcut parte din trupa Teatrului „Eugene Ionesco”...

M-am întors ca la mine acasă în acest teatru. Colegii de aici m-au întâmpinat cu multă căldură și bunăvoință, poate de aceea m-am acomodat cu ușurință.

De fapt, la Teatrul „Eugene Ionesco”, grație regizorului Petru Vutcărău, am avut șansa să cunosc un alt gen de teatru, un alt stil de joc, care probabil m-a ajutat să mă formez ca actriță. Revenind la Teatrul Național „Mihai Eminescu”, a trebuit să o iau de la zero, pentru a-mi demonstra capacitățile și nu e nimic dificil, atunci când această meserie îți place (zâmbește – n.r.).

Profesorul nostru de teatru, regizorul Ilie Todorov, spunea că acest teatru va fi mereu casa noastră, a actorilor, unde vom fi mereu așteptați... Anume aici, pe această scenă, am făcut primii pași în actorie, încă de pe când eram anul doi la facultate. De aceea, am revenit în acest teatru cu plăcere, unde mă simt, cu adevărat, bine.

Ești la Teatrul Național de puțin timp, dar nu duci lipsă de roluri...

Sunt mulțumită, dar mi-aș dori mai mult. Aștept și alte roluri. Oricum, în această perioadă scurtă am reușit să lucrez cu doi regizori, care sunt Alexandru Cozub și Petru Hadârcă, care m-au ajutat să revin cu evoluții pe scena acestui teatru. În special, mi-a fost ușor să lucrez cu Sandu Cozub, care, în timpul repetițiilor, îmi accepta orice încercare.

Prin muncă și perseverență îmi asum să demonstrez că aș putea și mai mult.

Dacă e să pui pe balanță teatrul și familia, unde se va înclina aceasta?

E o întrebare dificilă și vreau să recunosc faptul că nu este ușor să le combini, dar e posibil, mai ales că soțul, Victor Nofit, este și el actor, de aceea împreună încercăm să fim și o familie bună, și meseria să ne-o facem ca la carte. Dacă, totuși, ar trebui să le pun pe balanță, familia va înclina mai mult decât teatrul. Fără ea nu m-aș simți fericită.

Deseori o zăresc prin culise pe fiica voastră, Teodora. A reușit să îndrăgească și ea teatrul?

Ca orice copil de actori, se află mult timp în culise, de unde ne privește la repetiții. Este curioasă să ne citească replicile la orice rol de-al nostru și chiar le știe pe de rost. Uneori le șoptește și colegilor textul. Chiar dacă e copil încă, își asumă să-și dea cu părerea despre evoluțiile noastre.

Visează și ea să devină actriță?

Cred că este normal ca într-o familie de actori să-i apară această aspirație, deși sper că vreodată va conștientiza momentul că e o meserie dificilă și se va retrage. Deocamdată, ăsta e visul ei și nu avem dreptul să o privăm de el. Și chiar de sunt sigură că are stofă de actriță, nu-mi doresc să meargă pe urmele noastre, ale părinților.

Cât de mult înseamnă teatrul pentru tine?

De fapt, teatrul este existența mea, modalitatea de a mă exprima, de a comunica, pentru a mă face înțeleasă. Anume în teatru se educă emoția și spiritul. Teatrul este un tărâm al minunilor din povești, în care orice copil ar dori să trăiască. Sunt fericită că am o asemenea șansă.

Există vreun rol pe care ți l-ai dori și nu l-ai jucat?

Mi-ar plăcea să o joc pe Julieta, pe Ofelia... Îmi doresc și alte roluri, chiar dacă nu sunt la vârsta când aș semăna cu o Julietă. Cred că ce este al meu e pus deoparte și voi avea încă multe roluri frumoase. Eu nu fac parte din categoria actorilor curajoși, care ar spune regizorului: „Dați-mi rolul ăsta, pentru că simt că e al meu!”.

În schimb, ești o Luluță bună în „Chirița în provincie”...

Mulțumesc. Acest rol este preluat, de aceea am încercat să-l fac cu totul diferit de precedenta Luluța. Eu am văzut-o mult mai modernă și rebelă... Așa că am început-o de la vestimentația ei, pe care am ales-o de la second-hand, apoi au început căutările chipului. Tot ce-i propusesem regizorului a fost acceptat, pentru că eram absolut sigură că acest rol îmi aparține, simțind din start cum trebuie jucat. Apropo, grație acestui rol, mă cunosc spectatorii, „Chirița...” fiind un spectacol care s-a jucat mult timp la „Eugene Ionesco”. Nu demult am auzit și o replică: „Luluța joacă la Național”! E plăcut când lumea te recunoaște.

Ai o diviză după care te conduci în viața de zi cu zi?

„Trăiește-ți clipa, cât nu e târziu”. Viața trebuie trăită frumos, interesant și merită să ne bucurăm de fiecare moment trăit. Să nu facem totul în goană, fără plăcere: să știm a prețui ceea ce avem. În ritmul nostru nebun de viață, alergăm după viața noastră, dar, din păcate, nu apucăm să o trăim. E timpul să folosim orice moment din viață, să-l savurăm.

Această primăvară… ce-ți poate aduce?

Îmi doresc mult soare în suflet, multă dragoste și neapărat, roluri de neuitat, cu multe aplauze ale spectatorilor și aprecieri pe măsură!

Îți mulțumesc pentru sinceritate, urându-ți o primăvară cu soare, cu roluri frumoase!

Interviu realizat de Eleonora Stăncuță