INTERVIU // S-a stins Ioan Es. Pop, „unul dintre cei mai importanţi poeţi români din ultimele decenii”: „Sper că la capătul rugăciunilor mele se află Cineva”

Poetul Ioan Es. Pop a murit la vârsta de 65 de ani, a anunțat miercuri, 19 iunie, Uniunea Scriitorilor din România.

Mircea Cărtărescu l-a numit „unul dintre cei mai importanți poeți români din ultimele decenii”.

Ziarul NAȚIONAL vă propune un interviu cu poetul Ioan Es. Pop, realizat de reporterul nostru Irina Nechit în luna aprilie 2012

Dragă Ioan Es. Pop, cum începe o zi obișnuită a Dvs.? Dar o zi neobișnuită?

Una obișnuită este aceea în care mă pot trezi dimineața viu și nevătămat de coşmarurile nopţii care a trecut şi ajung la serviciu la o oră rezonabilă pentru a nu-mi fi ruşine că am întârziat. Neobişnuite sunt toate celelalte în care spaimele nopţii se prelungesc întreaga zi şi o confiscă.

Ce are la micul dejun poetul Ioan Es. Pop?

De cele mai multe ori, o cutie cu bere, pentru a stinge fiertura de cu seară.

Înainte de a vă apuca de scris, spuneţi o rugăciune?

Nu mai scriu, dar, pe vremea când scriam, mă rugam adesea pentru a fi iertat de păcatul de a scrie despre păcat şi cu păcat. Acum, mă rog pur şi simplu. Aşa cum pot şi cât pot.

Aţi debutat la 36 de ani. Aţi scris mult până la această vârstă?

Foarte mult, dar rareori am fost mulţumit de ceea ce scriam. Am lăsat să intre în cărţile mele doar puţinul care rămânea în picioare în urma unor revizuiri nemiloase.

V-aţi păstrat în vorbire accentul maramureşean?

Când mă duc în Maramureş, vorbesc ca în Maramureş. Aici, între regăţeni, vorbesc cât se poate de regăţeneşte.

Vă place să vorbiţi? Ori sunteţi un taciturn? Câte ore poate dura o discuţie cu un confrate poet?

M-am trezit uneori – la diverse interviuri, în reviste, la radio şi la televiziune – că limba mea aleargă mai repede decât ştiam eu că poate. Şi că uneori spune vrute şi nevrute, iar alteori se crede mai înţeleaptă decât este. Altminteri, însă, în lipsa paharului, sunt un ins depresiv şi înfricoşat de faptul că aş putea spune prostii sau că aş putea greşi.

Ce vă interesează în poezia română de azi? Ce nu vă interesează?

Atâta cât pot, încerc să mă ţin aproape de cărţile celor din ultimul val, în special de cărţile lor de poezie. Despre izbânzile multora am scris. Nu vânez eşecuri, nu le ţin minte şi nu isc cruciade împotriva lor.

Felicitări pentru Premiul Cartea de Poezie a anului 2011, acordat pentru volumul „Unelte de dormit” (Ed. „Cartea Românescă”). Care e atitudinea Dvs. faţă de premiile literare?

Sunt o pedeapsă, pentru că mă obligă să ies în public, să mă prefac că sunt plin de vervă şi că socializez, când tot ce mi-aş dori în asemenea momente ar fi să mă ghemuiesc într-un colţ de încăpere, nevăzut de oameni, şi să dârdâi de remuşcare.

Sunteţi unul din cei mai citiţi poeţi români contemporani. Aţi fost citit şi la Ieud? Credeţi că astăzi Ieudul are ieşire, spre deosebire de perioada când aţi scris cartea „Iuedul fără ieşire”?

Ieudul meu descrie un spaţiu şi un timp simbolice, care funcţionează şi acolo, şi aici, şi ieri, şi azi, şi înăuntru, şi în afară. „Oriunde aţi fugi este ieudul”, spuneam în „Ieudul fără ieşire”. Cine crede c-am scăpat se înşală. Cât despre cititorii mei din Ieudul geografic, cel de pe hartă, aceştia există fie şi pentru că, în cele mai neaşteptate momente, mă sună şi purtăm conversaţii în prelungirea unora începute în urmă cu treizeci de ani.

Nenorocul şi deznădejdea apar obsesiv în poezia Dvs. Cum se întâmplă că, totuşi, continuaţi să nădăjduiţi?

Sper că la capătul rugăciunilor mele se află Cineva. Câteva cărţi citite în ultima vreme mă îndeamnă să reevaluez invizibilul, impalpabilul, inaudibilul.

„Nu mă consider nici urban, nici rural sau, luând-o pe dos, mă consider şi rural, şi urban, un ins continuu în discontinuitate, născut la sat în Maramureş, trăitor la oraş în Bucureşti şi dornic să se aşeze, peste ani, într-o comună din Moldova, undeva pe lângă Humuleştii Neamţului”, mărturisiţi într-un interviu publicat în revista „Luceafărul”. Personal, am îndoieli că cea mai dorită destinaţie pentru Dvs. ar fi „o comună din Moldova”. Ce-o să faceţi într-o astfel de comună?

Sufletul mi l-am mutat deja acolo, trupul trebuie să mai stea o vreme la oraş. Un prim-pas l-am făcut însă şi în această ultimă privinţă: petrec acolo câteva zile pe an. Iar soţia mea stă la ţară pe toată durata vacanţelor şi se simte fericită şi plină de viaţă. Când revine la slujba de la oraş, simte că se ofileşte. Nu din pricina mea, cred.

Vă urăm bun venit la Chişinău, ca invitat special al Primăverii Poeţilor 2012! Ce aţi dori să le spuneţi cititorilor Dvs. din Republica Moldova?

Îi rog să mă ierte dacă îi voi dezamăgi. Şi să se simtă chiar ei invitaţii speciali ai Primăverii Poeţilor.

Interviu inclus în volumul „Malul stâng întreabă malul drept” de Irina Nechit, editura Junimea, 2018

Ioan Es. Pop s-a născut la Vărai judeţul Maramureş la 27 iunie 1958. A absolvit în 1993 Facultatea de Filologie, secţia limba şi literatura română - limba şi literatura engleză a Universităţii din Baia Mare. Ca student a activat în cenaclul „Nord" al revistei studenţeşti omonime, fiind, între 1981 - 1983, şi redactorul-şef al acestei publicaţii. Din 1987 a participat la şedinţele cenaclului „Universitas" din Bucureşti, condus de criticul şi profesorul Mircea Martin.

A fost membru al Uniunii Scriitorilor din România din anul 1994. A fost editor-şef al „Ziarului de duminică", supliment al „Ziarului financiar", şi editor senior al revistei „Descoperă”.

Ioan Es Pop a debutat editorial cu volumul „Ieudul fără ieşire" în 1994. A publicat apoi volumele „Porcec", 1996, „Pantelimon 113 bis", „Podul, antologie", 2000, „Rugăciunea de antracit / The Anthracite Prayer", antologie bilingvă, 2002, „Petrecere de pietoni", 2003, „Confort 2 îmbunătăţit" (împreună cu Lucian Vasilescu), 2004, „Lumile livide/ The Livid Worlds", antologie bilingvă, 2004, „No Exit", antologie, 2007, „Unelte de dormit", 2011, „Arta fricii", 2016.

Poezia lui a fost tradusă în mai multe limbi europene şi asiatice. Pentru poezia sa, Ioan Es. Pop a obţinut numeroase premii între care: premiul de debut al Uniunii Scriitorilor din România (1994), premiul de debut al Uniunii Scriitorilor din Republica Moldova (1994), premiul de debut al revistei „Poesis" (1994), premiul Festivalului Naţional de Poezie de la Sighetu-Marmaţiei (1994), premiul Primăriei municipiului Bucureşti pentru cel mai bun volum din colecţia „Poeţii oraşului Bucureşti" (1996), Premiul Academiei Române pentru poezie, Premiul Uniunii Scriitorilor din România, 1999, Premiul „Cununa de Lauri” a Turnirului de Poezie de la Alicante, 2019, Premiul Naţional Lucian Blaga, 2024. A fost distins cu Ordinul Meritul Cultural în grad de ofiţer în anul 2004.

„Prin dispariţia lui Ioan Es. Pop, poezia română suferă o ireparabilă pierdere”, a transmis Uniunea Scriitorilor din România.