INTERVIU // „O progenitură dușmană”, cartea autobiografică a lui Nicolae Negru: „Prea dese ori ne dedăm plăcerii plânsului... Eu prefer să mă consider un luptător care nu s-a împăcat cu vremurile și regimurile venite peste noi”

FRAGMENT // „Paradoxal, am reușit mai bine atunci când am depus eforturi mai puține și am fost mai convingător când nu am încercat să conving pe cineva, când am tăcut. „O progenitura dușmană” sunt eu în copilăria mea accidentată ideologic și geopolitic, văzută din depărtarea obiectiv-sentimentală a senectuții, prin ceea ce s-a păstrat mai pregnant, mai clar în amintire”

„O progenitură dușmană” este cartea autobiografică a scriitorului, jurnalistului și analistului politic Nicolae Negru, scoasă de sub tipar de către Editura ARC în această săptămână.

Raisa Lozinschi: Domnule Nicolae Negru, felicitări! Cartea „O progenitură dușmană” tocmai scoasă de sub tipar la Editura ARC și care vă poartă semnătura este o mărturie vie și o dovadă clară a ceea ce au trăit basarabenii în perioada ocupației sovietice. De ce v-a luat atât de mult timp să vă „priviți propria viață ca pe o realitate istorică”, în mod special cea din perioada anilor ’50 – ’90 ai secolului trecut, și s-o puneți în paginile unei cărți?

Nicolae Negru: Necesitatea rememorării vine, probabil, pe diferite căi. După 1991 au apărut mai multe cărți despre deportări, nu consideram că e urgent să scriu și eu una, mai cu seamă că, atunci când am fost „ridicați”, cum spunea mama, eu eram la o vârstă prea fragedă ca să pot ține minte ororile călătoriei și primii ani de viață în Siberia.

Gândul la o carte de acest fel licărea din când în când prin capul meu, dar nu reușise să învingă îndoielile și rutina, până Olivia (nepoțica domnului Nicolae Negru – n.r.) nu a început să se intereseze de peripețiile și năzbâtiile din copilăria bunicului său.

Și am constatat că au fost destul de multe și în Siberia, și la Ciutulești, după ce am revenit din deportare. Mi-a luat timp să aleg unghiul meu personal de a privi spre trecut, ca să nu repet ce au scris alții, deși uneori nu strică să repeți lucrurile esențiale, trebuia să găsesc tonalitatea potrivită, să evit sentimentalismul, narațiunea lacrimogenă ce îmi displace, fără a omite însă aspecte importante ale realității.

Dacă am reușit sau nu, să judece cititorul.

„O progenitură dușmană” e un titlu dureros pentru oricine s-ar imagina în această postură. Cum a fost această etichetă pentru micuțul Nicolae, rupt din Ciutuleștii Floreștilor la vârsta de nici trei ani și aruncat în taigaua siberiană, care a trăit-o pe propria piele până aproape de maturitate?

Eu m-am ales cu acest „cusur” ideologic prin naștere, în mod automat, ca membru al familiei lui Mihail Negru. Încercam să-mi înțeleg și să-mi explic condiția, să-mi imaginez ce ar fi fost dacă mă nășteam în altă familie și ajungeam la concluzia că cel mai mult mi se potriveau totuși, ca părinți, mama și tata, iar ca frați – frații mei Ionică și Alexandru, apoi și mezinul Gicu, născut în Siberia.

Sigur, mă afecta faptul și mă supăram pe colegi și pe învățătoare că mă ignoră, de parcă aș fi fost invizibil, dar mă gândeam că Dumnezeu, în care credeam atunci, îi va pedepsi, îi va face să se căiască, iar eu nu îi voi ierta, mă voi răzbuna astfel pe toți.

Nu știu cum ajunsesem eu însumi la ideea că nu e bine să te autocompătimești și, când îmi apăreau niște gânduri ce îmi umezeau ochii - eram totuși un copil -, le respingeam cu hotărâre ca pe ceva umilitor, păcătos.

Și azi consider că prea dese ori ne dedăm plăcerii plânsului - da, există și o asemenea plăcere, pe ambele maluri ale Prutului - ne complăcem în rolul de victime, fie ale popoarelor din jurul nostru, fie ale ocultei mondiale, fie ale propriilor politicieni...

Eu prefer să mă consider un luptător care nu s-a împăcat cu vremurile și regimurile venite peste noi.

Pe lângă valoarea sa documentară, cartea este prețioasă și din punct de vedere literar, or descrierile pe care le faceți au un puternic impact emoțional și te trezești și tu, la un moment dat, privind printre scândurile porții spre taigaua înfricoșătoare, fugind ca de mama focului de mistreți, privind în ochi un urs, mâncând pâine cleioasă înmuiată în sângele propriu, înotând înfiorătorul Ciulîm de pe un mal pe altul la doar 13 ani sau locuind în bordei, lângă niște deportați din Letonia. Cum ați reușit să rețineți mulțimea de lucruri descrisă cu măiestrie în carte?

Nu mi-am pus scopul să rețin, să memorizez ceva pentru toată viața. Nu am trăit cu gândul că am să scriu o carte de memorii și trebuie să fixez ce mi se întâmplă. Unele episoade ale vieții aș fi vrut mai degrabă să le uit, decât să le țin minte...

E un coșmar să simți în urma ta o fiară care poate să te sfâșie în orice clipă sau să-ți vezi fratele în primejdie de moarte și să nu-l poți ajuta cu nimic, ai vrea să ștergi aceste clipe de pe hard diskul imaginilor recurente.

Empiric vorbind, momentele care se rețin un timp mai îndelungat sunt cele mai intens, mai viu colorate emoțional, când, în același timp, se produce o limpezire bruscă a gândurilor, a văzului, când fixezi fotografic și mental, cu o luciditate neobișnuită, împrejurările în care te afli, când devii deodată conștient de temporalitatea ta.

Sunt momentele definitorii, reperele memorabile ale vieții, pe care nu întotdeauna le poți descifra instantaneu, dar care lasă o urmă adâncă în suflet și memorie, modifică spectrul tău emoțional și cognitiv, cum a fost și episodul cu moartea lui Stalin. Împlinisem patru ani și ceva, nu puteam înțelege importanța evenimentului, dar în înfățișarea și comportamentul tatei se reflecta o stare sufletească atât de surprinzătoare, nouă, nemaipomenită, enigmatică, încât concluzia că s-a întâmplat ceva ieșit din comun venea de la sine, impresiile mi se depozitau în memorie sincron, fără ca eu să fac vreun efort pentru aceasta.

Din trăirile mai intense se compune viața conștientă, ele intră în „albumul” imaginar pe care îl răsfoiești din când în când, care reprezintă potențialul tău istoric de ordin personal, în timp ce rutina lasă urme de scurtă durată. De aceea, probabil, nu putem sta locului, călătorim, căutăm intuitiv aventuri, senzații tari, imagini și peisaje impresionante, noi... Fiindcă asta ne face să simțim mai pregnant viața.

Alții preferă aventurile spirituale, culturale, ezoterice nu mai puțin fascinante, pe care ni le oferă lectura, cărțile...

Cartea „O progenitură dușmană” poate fi procurată în lanțul de librării „Librarius” și în librăriile „Cărturești”, dar și online

Figura mamei, Domnica Negru, este una puternică în cartea Dvs. autobiografică. O vedem cu un copil de o lună la sân și alți doi micuți de mână în vagonul pentru vite, apoi în vârful celui mai înalt pin din regiunea Tomsk cu mâna streașină la ochi privind „spre Basarabia”, mai târziu întoarsă „temporar” la Ciutulești de unde nu a mai vrut să plece niciodată, mai mult, și-a recuperat casa ocupată de altcineva în lipsa familiei care a fost deportată. Ce credeți că e cel mai esențial să rețină nepoții Dvs., Olivia și Călin, despre străbunica lor?

Aș vrea ca ei pur și simplu să se gândească din când în când la ea, la încercările prin care au trecut străbunica și străbunicul lor, să-și dea silința să le înțeleagă, acesta e de fapt rostul istoriei – să facă legătura între generații, să ne arate de unde am pornit, prin ce am trecut și unde am ajuns....

Chipurile strămoșilor, ale mamei și ale tatei, ne reprezintă pe noi, suntem noi cei de mai înainte, de până la noi.

Aș vrea ca nepoții mei să știe, simplu, că Domnica Negru a fost o femeie înțeleaptă, tolerantă, dârză, care nu s-a dat bătută, nu a cedat atunci când a știut că are dreptate. Că s-a sacrificat pentru noi, copiii ei, și, implicit, pentru nepoți și strănepoți. Că este chipul umanității, inocenței noastre, mesagerul speranței și iubirii nețărmurite, o rază de lumină ce ne vine din bezna trecutului.

Domnule Nicolae Negru, privind în urmă, de unde credeți că a venit puterea unei familii din Basarabia cu trei copii mici de tot, căreia i se bate la miezul nopții la poartă, în casă dau buzna soldații înarmați care o mână la gară spre friguri cumplite, la tăiat taiga sau păscut vite, schimbând mai multe localități și bordeie în căutarea unei bucăți de pâine, îndurând lipsuri și batjocură? Citind cartea, ne convingem că greutățile n-au doborât-o și nici nu i-au zdruncinat valorile.

Spre dezamăgirea și poate surprinderea unora care îmi cunosc atitudinea față de religie, trebuie să admit că credința în Dumnezeu i-a ajutat cel mai mult pe părinții mei să reziste, să nu cadă pradă disperării, aflându-se pe culmile ei, niciun psihanalist nu le-ar fi putut explica rostul acelor încercări peste măsură de grele.

Deuteronomul le oferea niște repere spirituale și morale cât de cât inteligibile în acea perioadă a întunericului, a rațiunii adormite, abiotice, când monștrii născuți de somnul ei adânc stăpâneau lumea.

Și solidaritatea, firește, susținerea reciprocă a basarabenilor și celorlalți deportați, vecinii noștri, de exemplu, erau letoni, destul de numeroși în regiunea Tomsk, a stimulat efortul lor de supraviețuire demnă.

Era ca la război, ca în tranșee, unde, sub ploaia de gloanțe și de schije, vânat de rachete și bombe, nu poți supraviețui singur, spunea, nu demult, un voluntar de pe frontul ucrainean, nu mai ai cui te adresa, îți amintești inevitabil de ultimul posibil refugiu, te agăți de un pai și chemi în ajutor Providența.

Știu că unii atei se uită de sus la oamenii religioși, dar nu ar trebui, nu au dreptul moral, dacă nu au trecut prin încercările prin care au trecut ei. Și, la urma urmei, fiecare supraviețuiește cum poate....

În carte scoateți la iveală lucruri neștiute despre Dvs. și absolut impresionante. De exemplu, în plin regim sovietic, niște tineri făceau pe ascuns, la Chișinău, fotocopii din opera politică a lui Eminescu, procurau literatură istorică și o împărțeau studenților. Mai mult, un panou cu titlul „24 august, Ziua eliberării Chișinăului de sub ocupația fasciștilor germano-români”, instalat în „Piața Biruinței”, actuala Piață a Marii Adunări Naționale, a ars cu ajutorul unui „dispozitiv” – o cutie de chibrituri cu niște „gheare” - meșterit de Gheorghe David și Ilie Bratu. Astăzi, la o distanță de aproape 50 de ani de la acele evenimente și având în vedere punctul în care ne aflăm, credeți că eforturile acelor tineri, unii dintre care au avut de suferit crunt, au fost răsplătite?

După cum spunea un personaj din romanul lui Constantin Stere „În preajma revoluției”, nicio picătură de energie spirituală nu se pierde în zadar. Acțiunile noastre au venit dintr-un impuls de revoltă în fața rusificării și oprimării naționale, dar trebuie să recunoaștem că, în contextul de atunci, nu păreau nici pe de parte să aibă relevanța care li se poate atribui azi, când URSS nu mai există.

Sigur, s-ar putea crede, printr-un exercițiu logic, că și energia noastră a contribuit la prăbușirea imperiului, dar trebuie să păstrăm proporțiile, știm că alți factori au fost determinanți.

Am făcut ce am considerat atunci că trebuie să facem, ce dicta conștiința noastră. Era o împotrivire simbolică.

Gheorghe David a fost unul dintre eroii noștri care a rămas în anonimat pe nedrept. El nu s-a temut să spună lucrurilor pe nume și în privința ocupării Basarabiei, și în privința războiului din Afganistan, plătind cu peste doi ani de recluziune într-un spital de psihiatrie din Dnepropetrovsk (RSS Ucraineană), apoi din Costiujeni.

A fost salvat de perestroika ce ajunsese cu întârziere la Chișinău, de istoricul Ion Conțescu, cu ajutorul căruia copia scrisorii lui David către Gorbaciov a ajuns la Radio Europa Liberă, care, la rândul său, a informat lumea despre soarta disidentului basarabean, iar Departamentul de Stat al SUA l-a inclus în lista deținuților politici din URSS.

Copie a scrisorii pe care Dvs. i-ați dat-o lui Ion Conțescu...

Da. Ambele copii ale scrisorii erau la mine. Pe una i-am dat-o lui Ion Conțescu, ne-am întâlnit în stradă, pe a doua o păstrez și acum.

Din păcate, nici Gheorghe David, nici Ion Conțescu nu mai sunt în viață, dar când erau nu se băteau cu pumnul în piept și nu se îmbulzeau la masa „bărbaților neamului”.

Cred că ambii merită câte un semn de recunoștință din partea societății.

Domnule Negru, între „progenitura dușmană” din Siberia și „veneticul rus”, etichetă care vi s-a pus deja acasă, la întoarcerea din surghiun, întrezărim soarta Basarabiei în general, care încă nu și-a găsit locul, părând străină oriunde. Cum credeți că ne putem vindeca? Dvs. ați vindecat rana proprie?

Da, după revenirea în satul natal, am fost numit „venetic” și „rus” de un coleg de clasă supărat pe mine. De aceea, nu mă miră că și peste Prut basarabenilor li se spune uneori ruși. Dar „rana” nu e aici.

Parțial, m-am simțit răzbunat când s-a prăbușit URSS și pe ruinele sale a fost arborat, alături de drapelele celorlalte „republici-surori”, și tricolorul nostru. Cred că de atunci toate cuvintele necesare au fost spuse, e timpul să acționăm ca nedreptatea istorică să fie corectată definitiv, ca Prutul să nu ne mai despartă ca hotar politic, cu vămi și cozi kilometrice umilitoare, ci să fie ceea ce a fost cândva, un râu intern.

Problema aceasta nu o rezolvă timpul. E nevoie de un proiect comun, inteligent, al intelectualilor de pe ambele maluri ale Prutului. Ar fi în spiritul vremii și rațional, rezonabil din punct de vedere economic, cultural, informațional să facem din două state, care reprezentă același popor, unul singur.

O strategie bine gândită, sensibilă și, principalul, bine, iscusit, elegant, inteligent realizată, fără a speria pe cineva, convingând și minoritățile, va aduce beneficii pentru toți, ne va vindeca „rana” ce o simțim în adâncul sufletului nostru, ca neam.

Unii zic să ne împăcăm cu ea, să ne conformăm noii realități - e cel mai ușor lucru să nu facem nimic, să lăsăm totul cum este, să nu punem creierul în funcție. Reunirea cere inteligență, multă inteligență, să demonstrăm că o avem.

Din păcate, unii cred că o pot înlocui cu vorbe „patriotice”.

Domnule Nicolae Negru, vă mulțumesc pentru acest interviu care mă onorează. Cartea Dvs. autobiografică m-a răvășit, deși mi se părea că v-am tot „citit” în discuțiile lungi din cei peste 20 de ani de când suntem colegi de redacție. Sper ca „O progenitură dușmană” să ajungă în cât mai multe mâini, pentru că e o carte ce trebuie neapărat citită! Cartea nu e numai despre Dvs., e și despre noi!