INTERVIU // Medaliatul cu AUR la Universiada Mondială, Andrian Mardare, a dezvăluit ce SACRIFICII fac sportivii din R. Moldova pentru a ajunge pe podiumul de premiere

Atletul moldovean Andrian Mardare a cucerit medalia de aur la proba de aruncare a suliței în cadrul Universiadei Mondiale de la Napoli (Italia). Protagonistul acestui succes istoric pentru R. Moldova ne dezvăluie într-un interviu amănunte captivante ce țin de procesul de pregătire, dar și de competiția propriu-zisă.

- Andrian, bănuiesc că ți-ai propus din start să câștigi o medalie, dat fiind caracterul și felul tău de a fi...

- Pentru acest turneu m-am pregătit întregul sezon sportiv. Desigur că ținteam o medalie. Acest scop îl aveam în vizor în permanență.

- La etapa preliminară, ai ratat primele încercări de aruncare...

- De fapt, a fost o problemă tehnică, generată de anumite schimbări în procesul de pregătire. Aruncarea era bună, însă tot călcam linia de demarcare. Este important că am reușit să depășesc această situație și să trec de prima etapă.

- În finală l-am văzut pe un Andrian Mardare sigur de sine...

- Am ținut cont de greșelile din calificări și am reușit, cu ajutorul antrenorului, să schimb lucrurile în bine. Mă bucur că până la urmă mi-am atins obiectivul propus.

- Care a fost nivelul acestei Universiade în comparație cu cea precedentă?

- Dacă e să vorbim de faza pregătirilor, acasă am avut parte de o susținere mult mai solidă, în mare parte datorită eforturilor președintelui Federației Moldovenești a Sportului Studențesc și a Veteranilor Sportului, Veaceslav Manolachi. În ceea ce privește competiția propriu-zisă, ediția precedentă, de la Taipei 2017, s-a dovedit a fi cea mai puternică din istorie, din punctul de vedere al rezultatelor sportive.

La Napoli rezultatul câștigător mi-a reușit din a doua încercare. Însă eram pregătit să reiau lupta până la ultima, a șasea, căci oricând poți avea parte de surprize. Asta deoarece aruncarea suliței este un gen de sport foarte tehnic, proiectilul fiind extrem de „nărăvaș” – o singură încercare îți poate aduce nesperat victoria, încercare cu un rezultat ce poate să nu se mai repete niciodată în viață.

În general, de câțiva ani arunc stabil sulița la distanța ce depășește 83 de metri. Baremul de calificare la Jocurile Olimpice este de 85 m. Sportivii cu rezultate mai joase vor fi selectați conform ratingului mondial pe care îl dețin: primii 32 de atleți se califică din start. În prezent, eu ocup locul 21.

În acest an sezonul sportiv pentru sulițași este foarte lung, ca niciodată, fiindcă în luna octombrie se va desfășura Campionatul Mondial. De obicei, în august deja mergem în vacanță.

- Cine vor fi concurenții tăi principali la Campionatul Mondial~

- Lideri mondiali sunt germanii. Tradițional, foarte puternici sunt cehii. Este și un sportiv din Estonia care face parte din elita mondială. Aruncarea suliței, de fapt, este un sport surpriză. Oricând pot apărea noi concurenți.

- Și tu ești, într-un fel, o astfel de surpriză: după faza calificărilor erai slab cotat și, când colo, ai învins fără drept de apel.

- Așa este . Finala este foarte greu de prognozat pe baza datelor din calificări. Diferența de rezultat în aceste două etape poate fi mai mare de 10 m. Aici contează nu atât pregătirea fizică, cât cea psihologică. Unii evoluează relaxat în calificări, obțin rezultate foarte bune, iar în finală devin crispați și neputincioși. Iar alții se simt în apele lor abia după accederea în faza finală a competiției. Fiecare sportiv are specificul său.

- Valeriu Lungu este antrenorul tău mai mult de 10 ani, iar progresul tău a fost unul remarcabil în acest răstimp.

- Într-adevăr, alcătuim o echipă unită. În primii ani ai carierei mele n-am avut parte absolut de nicio susținere nici din partea federației de profil, nici din cea a ministerului. Iar Valeriu Lungu m-a ajutat foarte mult, inclusiv din punct de vedere financiar. Avem relații ca între tată și fiu.

- Ce condiții de antrenament ai la Chișinău?

- Beneficiem de anumite condiții. Arcadie Bostan, șeful Clubului „Dinamo”, ne oferă posibilitatea să ne antrenăm de două ori pe săptămână la complexul sportiv pe care îl gestionează. De asemenea, mă antrenez la Sala Polivalentă (Manej). În plus, ministerul și federația de profil organizează 2-3 cantonamente pe an.

Însă, spre deosebire de sportivii de peste hotare, care practic anul împrejur au parte de condiții de cantonament, noi după antrenamente trebuie să avem grija hranei de toate zilele: să o cumpărăm, să o preparăm etc. În țările civilizate atleții n-au asemenea preocupări, ei se pot concentra exclusiv pe procesul de pregătire, pe cel competitiv. Cred că astfel de mărunțișuri până la urmă influențează destul de mult asupra rezultatului final.

- Este dificil să faci sport de performanță în R. Moldova?

- Foarte. Sportivii la noi sunt neglijați. Pur și simplu nu sunt motivați. Antrenorul meu zice: Nu poți lua roadă de la un copac pe care nu l-ai udat. Și are perfectă dreptate. La noi statul așteaptă de la tine doar rezultate, fără să contribuie cu ceva la procesul de stimulare a sportivilor, mai ales la vârsta lor de formare. Eu am progresat, în mod exclusiv, grație grijii ce mi-au purtat-o antrenorul și părinții. Ei m-au ajutat să merg la cantonamente, ca să am ocazia să preiau din experiența unor sportivi de înaltă clasă. Abia după ce au venit niște rezultate notabile – aruncam deja la o distanță de 80 m – a început să ne ajute și statul: am primit o bursă.

- Faptul că pentru victoria obținută veți fi premiați, împreună cu antrenorul, cu câte 60 de mii din partea Guvernului, plus niște premii oferite de Federația Sportului Studențesc, acest lucru, în viziunea ta, va crea pentru tinerii atleți o anumită motivare?

- Desigur. Vreau să specific că o bună parte din aceste mijloace vor fi folosite pentru recuperare: când federația nu are posibilitatea să ne achite imediat cantonamentul, găsim de sine stătător aceste resurse financiare, care mai târziu ne sunt restituite. De asemenea, vom cumpăra inventar sportiv elementar, care însă este destul de scump. De exemplu, o suliță costă în jur de o mie de euro.

- Apropo, am observat că în timpul întrecerilor ești foarte migălos la alegerea suliței...

- Ai dreptate. Acest lucru însă nu este un capriciu oarecare. Orice schimbare în starea organismului necesită folosirea la competiții a unui tip de suliță diferit, mai dur sau mai flexibil. De fapt, iată despre ce e vorba: dacă ești puțin cam obosit, să zicem, după faza calificărilor, trebuie să alegi o suliță mai maleabilă, altfel riști să te accidentezi. În 2015 am trecut printr-o astfel de experiență, când m-am accidentat la cot. Deci, trebuie să alegi tipul de suliță ținând cont de starea fizică în care te afli la acel moment.

- De unde vine pasiunea ta pentru această probă?

- Până în anul 2009 nu prea știam multe despre acest gen de sport. De pildă, credeam că sulița este confecționată din lemn, nu știam că este din metal. Când am luat prima dată acest instrument sportiv în mână, am simțit un fior. Mi-am dat seama că nu există cale întoarsă. Dragostea față de sport, a mea și a antrenorului Valeriu Lungu, cred că este acea primă condiție necesară, ca să continui să merg pe acest drum, atât de anevoios la noi în țară. Să vă explic. Vara, de bine, de rău, avem niște condiții acceptabile de antrenament. Însă iarna, când temperatura în „Manejul” de atletism adeseori nu urcă mai sus de 3 grade Celsius, situația devine aproape insuportabilă. Riscul de a te accidenta în asemenea condiții este foarte mare. Nu poți să te antrenezi eficient în disciplina noastră, care cere un efort exploziv, de moment, atunci când ești cu mușchii neîncălziți și din cauza asta prea încordați.

- Este ultima ta Universiadă, după care oficial intri în categoria de seniori.

- După împlinirea vârstei de 24 de ani nu mai poți participa la Universiadă. Am evoluat la două Universiade: în 2017 la Taipei și în acest an la Napoli. La cea din 2015 de la Gwangju nu am putut să particip din cauza accidentării la cot.

- Cum te-ai simțit la Napoli?

- Organizarea și condițiile de cazare, hrană, antrenament au fost super, ca și inventarul, de altfel: sulițele au fost noi, de cea mai înaltă calitate. Pe vaporul unde am fost cazați exista practic totul de ce are nevoie un sportiv.

- Acum probabil toate năzuințele tale sportive vor fi legate de accederea la Jocurile Olimpice de la Tokyo ce se vor desfășura anul viitor?

- Categoric. Când a avut loc Olimpiada de la Rio de Janeiro aveam doar 21 de ani. Atunci am hotărât, împreună cu antrenorul, să nu forțăm lucrurile și să nu intrăm în cursa pentru obținerea cotei olimpice. Asta din considerentul că proba de aruncare a suliței are un specific aparte și presupune un efort extrem de mare asupra ligamentelor și tendoanelor, organe care undeva până la vârsta de 25 de ani încă nu sunt pe deplin formate, sunt prea elastice și ușor de accidentat. Așa că am lăsat baremurile olimpice la o parte. Au trecut anii și cred că a venit deja timpul să țintesc calificarea la Jocurile Olimpice.

- Te gândești la obținerea unei medalii olimpice?

- Orice sportiv de performanță visează să urce pe podiumul de premiere la Olimpiadă. În același timp, aruncarea suliței este un sport foarte imprevizibil. Astfel, au fost cazuri când la încălzire atletul arunca proiectilul la 85 m, iar la întrecerile propriu-zise nu arăta mai nimic. O mică schimbare de tonus în mușchii organismului, în proporție de 2-4 la sută, se poate reflecta extrem de negativ asupra rezultatului final.

- Ce perspective are această probă la noi în țară?

- Când am început să practic acest sport, recordul național era de 72 m. Se vede că lucrurile au progresat de atunci. Totuși este o stringentă nevoie de crearea unei infrastructuri. De condiții pentru antrenori și sportivi. Căci copii talentați avem. Însă cei de la țară sunt dezavantajați, dacă e să vorbim despre procesul de selecție. Și încă ceva, să știți că nu oricare poate arunca sulița. Copiii la lecția de educație fizică aruncă mingea de 150 de grame, iar cei cu o anumită predispoziție spre sportul nostru trebuie la vârsta de 15 ani să o poată trimite la o distanță de circa 70 de metri. Atunci merită ca acest copil să fie selectat în vederea cultivării unei tehnici specifice acestei discipline. Și este o muncă foarte grea, care cere răbdare, minuțiozitate și perseverență. Astfel, procedeul pe care azi parcă l-ai însușit și-ți iese de minune, mâine deja nu mai merge, în cazul în care starea organismului un pic ți s-a schimbat, fapt ce se reflectă imediat asupra capacității de armonizare a mișcărilor. Din punct de vedere psihologic aceste lucruri sunt destul de greu de suportat și de depășit.

În general, sportul de performanță este unul de sacrificiu. Nu este pentru sănătate. Multiplele accidentări sunt cea mai elocventă dovadă în acest sens. Iar recuperarea sportivă în țara noastră este la un nivel rudimentar, căci nu avem instituții de cercetare în această direcție. Și aparatajele sunt încă din perioada sovietică. La americani, de exemplu, sunt utilizate aparate care îți ajută să te refaci în 2-3 zile, după niște eforturi care la noi necesită o recuperare ce durează timp de o lună sau chiar două. Cum putem concura de la egal la egal în astfel de condiții? Acest lucru deranjează foarte mult. Nu beneficiem nici în proporție de 10% de condițiile și posibilitățile ce le au la dispoziție atleții din țările vecine, precum România sau Ucraina. Așa că sportivii noștri, care aduc medalii de la concursuri internaționale de cel mai înalt rang, sunt niște veritabili eroi ai neamului, un adevărat exemplu de consacrare și dăruire.

Sursa: APSM