Stiri

Interviu // Confruntarea memoriilor şi reflecţia istorică terapeutică

Social 22.06.2013 15:46 Vizualizări

2164

Interviu // Confruntarea memoriilor şi reflecţia istorică terapeutică

Memorie şi istorie: Interviu cu dr. Gabriel Marin, Assistant Professor la Royal Military College of Canada.

Aţi susţinut recent la Chişinău, în cadrul Programului de Studii Avansate „Bogdan Petriceicu Hasdeu”, o conferinţă despre „memoria fără istorie”, despre „educaţia istorică şi incendierea trecutului în epoca fierului de după comunism”. Când ziceţi „memorie fără istorie”, e de parcă aţi zice „călăreţ fără cal”... Ce presupune acest paradox?

Nu poţi nega amintirile cuiva, este ca şi cum i-ai nega identitatea. „Îmi amintesc, deci exist”, spunea Sf. Augustin. De aceea, amintirile noastre sunt pentru fiecare dintre noi mai reale decât orice carte de istorie.

Ce te faci însă când un manual de istorie devine memoria ta? Când treci printr-o şcoală creată deliberat pentru a servi o ideologie ce te îndoctrinează, impunându-ţi să intri în lume rupându-te de fapt de lume, cerându-ţi să-ţi negi amintirile reale despre vecinătate, despre trecut? O şcoală şi o societate unde oricare altă versiune despre trecutul tău sau al comunităţii tale este pedepsită şi negată. Ce se întâmplă când uitarea impusă a străbunilor dar, în schimb, proslăvirea şefilor contemporani printr-o poveste inventată devine treabă a istoricilor cetăţii? Aşa cum s-a întâmplat cu rolul istoriei şi al istoricului sub comunism: a rescrie prezentul socialist din perspectiva unui soi de anamneză, de a participa la o amnezie controlată.

Nu cumva o Nouă cetate şi odată cu ea şi un Om nou se naşte, un om fără trecut, fără legături cu trecutul real, fără o altă identitate decât în relaţia cu această cavernă platoniciană?

„Există întotdeauna o relaţie între putere şi felul în care se scrie istoria”, dacă e să vă citez. Ce concluzie ne putem face despre putere, dacă e să judecăm modul în care se face/se scrie istoria astăzi, în R. Moldova, în România?

Istoria nu trebuie să fie monopolul istoricilor, dar nici moda unor politicieni. Istoricul este, într-un anumit sens, un terapeut social. El invită la dialog, permite contemporanilor săi cadrul de reflexie despre trecutul lor.

A existat şi va exista o tendinţă de subordonare a istoriei de către actul politic. Nu doar în Moldova sau în România, în China, Rusia, Coreea de Nord, dar şi în SUA, Canada, Franţa sau Marea Britanie, chiar în UE politicienii tind să dicteze şi să folosească „istoria”.

Aţi spus de-o manieră fermă în comunicarea dumneavoastră că „e nevoie de a ne uita la trecut şi de a ne dezvrăji de el”. Ce aveţi în vedere?

Lumea de astăzi este rezultatul unor experinţe utopice ieşite din colonializări succesive, din violenţele deportărilor şi al rescrierii statelor pe criterii utilitariste aberante. Dar oricât vi s-ar părea de surprinzător, e nevoie să ne uităm la cel mai dureros moment al nostru ca la un lucru banal. Să ne dezvrăjim de latura miraculoasă a accidentului istoric. Faza pe care o trăim însă acum în Europa de Est este încă una defulatoare şi oamenii care se exprimă prin memorie au nevoie de timp să-şi accepte vinovăţiile, dar şi să culeagă fructul eliberării de povara acestui trecut.

Aţi vorbit despre canadieni care se uită la trecut ca la o „experienţă benefică” şi despre faptul că şi noi ar trebui să avem o relaţie de acest gen cu trecutul nostru, să nu-l percepem ca pe unul care „ne copleşeşte, fatalist, dramatic”. Istoriile noastre (a canadienilor şi basarabenilor, românilor) sunt comparabile, ca să vorbim şi de o atitudine „unanimă”?

Rolul istoriei este de a pacifica această lume a memoriilor conflictuale, traumatice. Există momente fericite în trecutul nostru, când semenii umani au avut curaj şi au găsit soluţii. Tot prin emoţie, prin recunoaşterea sacrificiului, printr-un act uman al iubirii, prin care, de pildă, o ţărancă moldoveancă îşi risca viaţa adăpostind şi hrănind un copil evreu din lagăr a cărui vină era doar aceea că era evreu, găsim astăzi resursele ieşirii din blocajul tăcerilor şi al unei responsabilităţi colective. Pare un paradox, amenajarea „sănătoasă” a prezentului ţine de acest dialog pozitiv cu trecutul.

În partea cealaltă a continentului, în Europa democratică, ororile celui de-al Doilea Război Mondial au arătat că reflecţia istorică are o valenţă terapeutică şi chiar profilactică în rezolvarea acestui conflict perpetuu ce se hrăneşte din confruntarea memoriilor. În Europa de Est noi însă am continuat un proiect utopic, de negare, de îngrădire a memoriei, iar astăzi, la mai bine de douăzeci de ani de la prăbuşirea comunismului, suntem încă copleşiţi de această polarizare de memorii, ce se vede chiar în oraşul dumneavoastră prin expresii ale monumentalisticii precum „Eroii antifascişti”, dar şi Monumentul ocupaţiei sovietice. Un turist „marţian” n-ar şti ce să creadă, căci locuitorii acestei cetăţi par că încă se mai luptă, cinstindu-şi fiecare eroii.

Această memorie, fie că e vorba de una nostalgică, a trecutului sovietic, fie că e vorba de reversul ei, de memoria sa traumatică are nevoie astăzi de istorie. Adică de o facultate reflexivă de confruntare cu versiunile trecutului. Aceasta e treaba istoricului, de a invita la a lua seama la această dinamică fluidă a vieţii uitându-ne la trecutul nostru, fie că e incomod sau glorios. Istoricul nu trebuie să dea dreptate unei memorii sau alteia, ci să invite politicianul cetăţii în a recunoaşte rolul comunicării cu memoria locului, să invite în a discerne actul distructiv de actul creator.

Ce facem cu monumentele rămase din epoca comunistă care ne împânzesc străzile? Ce facem cu această memorie? În Lituania, de exemplu, toate aceste monumente au fost adunate într-un muzeu în aer liber... Ce „solutie” aţi vedea pentru monumentele noastre?

Istoricul, încă o dată, nu cred că trebuie să dea soluţii. Dacă trăim incomod cu aceste fantome ale trecutului în cetate, treaba lui e să ne întrebe: „De ce?”. Noi decidem dacă aceste morminte să rămână deschise în mintea noastră, sub ochii noştri.

Dacă statuia celor care l-au împuşcat pe bunelul meu e încă acolo, nimeni nu mă opreşte să ies din tăcerea resemnării şi să spun că bunelul meu nu are încă cruce la Stalingrad, iar al tău nu s-a întors încă din nordul Siberiei.

De aceea spun, e nevoie ca oamenii să iasă din cavernă. Când moldovenii îşi vor recinsti istoria, când minoritatea rusofonă va găsi resursele ei identitare nu în falsificările deliberate ale istoriei, ci în locurile reale ale memoriei sale care sunt şi ele astăzi aici, vom înţelege că cimitirele şi monumentele pot fi prilejuri ale reconcilierii.

Aurelia Borzin

Autor: Ziarul National

Prietenii tăi merită să știe ASTA!