INTERVIU // Carmen Mușat, profesor, Universitatea din București: „În perioada regimului comunist se vorbea doar în șoaptă despre teritoriul de dincolo de Prut”

Interviu acordat Ziarului NAȚIONAL de Carmen Mușat, profesor, Universitatea din București, director al Școlii Doctorale Litere, Universitatea din București, Director al revistei „Observator cultural”

Irina Nechit: Dragă Carmen Mușat, în ce dispoziție v-a prins invitația de a participa la Zilele Literaturii Române de la Chișinău, ediția 2024?

Carmen Mușat: M-a bucurat foarte mult această invitație, deoarece de multă vreme îmi doream să ajung la Chișinău, în locuri despre care am citit mult înainte și pe care le voi confrunta, inevitabil, cu imaginea pe care mi-am făcut-o în urma lecturilor – nu doar literatură, ci și istorie.

Evenimentele de aici sunt încadrate, în ceea ce mă privește, de alte două evenimente din București: cea de-a XVIII-a ediție a Galei Premiilor revistei Observator cultural, care a avut loc pe 14 mai, la Teatrul Odeon, și Bookfest-ul, care se va desfășura între 29 mai și 2 iunie.

Tot mai puțini tineri vor să devină filologi. Care e opinia dvs. în această privință?

Cred că asta este o tendință generală, nu doar în partea noastră de lume. Impresia mea este că asistăm la un tot mai accentuat dezinteres pentru tot ceea ce se numea, cândva, nu foarte demult, totuși, umanioare. Pentru că nu doar filologia a devenit tot mai puțin atractivă, ci și istoria, și filosofia, și limbile clasice. De ce se întâmplă asta?! Trăim într-o lume obsedată de prezent, care refuză cu obstinație să-și cunoască trecutul, care a renunțat să mai vorbească despre valori – aproape că a uitat ce înseamnă valoare și ce rol major au valorile în modelarea existenței noastre. Or, filologia te învață, printre altele, și cum să faci deosebirea între valoare și non-valoare, îți educă discernământul.

Ca iubire de cuvânt, filologia te face mult mai sensibil la nuanțe – nu doar ale limbajului, ci și ale lumii – și te predispune la reflecție, ceea ce presupune răbdare și antrenament al gândirii, spirit critic și disponibilitatea de a asculta și opinii contrare opiniilor tale. Lumea în care trăim e o lume care și-a pierdut răbdarea, o lume în care totul se consumă acum, imediat, prea puțin dispusă să învețe din experiența celor care au trăit înaintea noastră.

Aș fi tentată să spun că majoritatea celor de azi trăiesc cu frenezie clipa și ignoră cu totul ceea ce e dincolo de suprafața sclipitoare a clipei. Cred că un efect vizibil al dezinteresului pentru cuvânt este precaritatea limbajului folosit azi de cei mai mulți dintre contemporanii noștri. E teribilă această golire a cuvintelor de capacitatea lor de a exprima sensuri complexe, e greu de suportat, pentru cineva ca mine, caracterul repetitiv al expresiilor folosite azi, abundența de cuvinte și expresii preluate ca atare din engleză, când există echivalente în limba română…

Cum sunt studenții Dvs.? Plusurile și minusurile lor.

Greu de răspuns pe scurt la această întrebare. Am studenți excepționali, cu care îmi face mare plăcere să mă întâlnesc, și studenți foarte slabi, unii chiar catastrofali, care nu ar avea ce căuta într-o facultate de Litere, pentru că nu cunosc regulile elementare ale gramaticii limbii române. Între aceste două extreme, există un număr tot mai mic de studenți care se străduiesc să învețe și să devină mai buni.

Dintre studenții excepționali pe care i-am întâlnit de-a lungul carierei mele de peste treizeci de ani în Universitate, nu puțini au fost cei veniți din Republica Moldova și îmi face mare plăcere să amintesc aici numele lor: Maria Dabija, absolut briliantă, care a fost admisă la Harvard pentru studii doctorale, Vasile Gribincea, și el un student foarte bun, doctorand acum al Universității din București, cu o teză despre opera criticului și teoreticianului Mircea Martin, Daniel Cătălin Năstase, doctorand și el al Universității din București. Dintre cei care au absolvit cu mai mulți ani în urmă i-aș aminti pe Tamara Cărăuș, Igor Mocanu și Dorina Bohanțov.

Mergeți la revistă („Observator cultural”) după Universitate sau invers?

Niciodată în aceleași zile! La redacție merg luni și marți dimineața, la Facultate miercuri și vineri. Încerc să separ lucrurile, așa încât să nu fiu nevoită să alerg dintr-un loc în altul. Cu atât mai mult cu cât am nevoie să fiu prezentă 100% în locul în care mă aflu, să mă concentrez exclusiv pe problemele specifice redacției, atunci când merg acolo, și exclusiv pe activitatea didactică și pe relația cu studenții, la Facultate. Din fericire, echipa redacțională funcționează foarte bine, fiecare știe ce are de făcut, comunicăm mereu pe grupul nostru de WhatsApp, lucrăm în Drive, așa încât nu e nevoie să mergem zi de zi în redacție.

Colegii mei de la Observator cultural sunt profesioniști adevărați și prieteni minunați, ne cunoaștem foarte bine și ne e ușor să ne punem de acord. Lunea stăm mai mult timp în redacție – corecturi în print, cap limpede, BT – iar marțea ne întâlnim să discutăm sumarul numărului viitor. În rest, fiecare lucrează de-acasă. Pentru orele de la Facultate am nevoie de mai mult timp, pentru că, deși tematica de curs rămâne, în linii mari, aceeași, de la an la an, în funcție de grupele de studenți pe care le am schimb bibliografia și modul de predare. Și, deși săptămânile trec cu mare viteză și programul meu e mereu încărcat, fac cu mare plăcere tot ceea ce fac și nu aș renunța la nimic.

În ce zile veți fi la Chișinău, la ce dezbateri, întâlniri veți participa?

Voi fi în Chișinău între 16 și 19 mai, trei zile pline, în care organizatorii au fixat o serie de dezbateri și întâlniri cu scriitori din România și Moldova și mărturisesc că aștept cu mare bucurie și emoție aceste momente.

Un discurs în public e un act spontan sau necesită multă pregătire?

Depinde de contextul în care se produce discursul. Eu sunt, în general, o persoană spontană, mi-e greu să-mi pregătesc un discurs de acasă și apoi să-l citesc în public, sunt mai multe șanse să mă încurc atunci când am ceva gata pregătit. Îmi place să-i privesc direct pe cei în fața cărora mă aflu, să le văd reacțiile și să mă adaptez din mers.

Sigur că mă gândesc dinainte la anumite lucruri pe care îmi propun să le spun, îmi construiesc o argumentație, dar e doar o „schiță mentală”, nimic scris. Altfel stau lucrurile, desigur, dacă trebuie să țin o conferință academică – atunci e nevoie de mai multă pregătire și, chiar dacă nu citesc nici atunci de pe foi, am mereu un suport (powerpoint sau notițe elaborate) de la care pornesc și la care mă întorc.

Ce știați despre Basarabia în copilărie, adolescență? Ce credeți despre Republica Moldova acum?

M-am gândit mereu la Basarabia ca la țara pierdută. Asta pentru că, deși în perioada regimului comunist se vorbea doar în șoaptă despre teritoriul de dincolo de Prut, știam despre cetățile lui Ștefan cel Mare de la gurile Dunării, apucasem să citesc Rusoaica lui Gib Mihăescu, într-o ediție interbelică, aflată în biblioteca familiei, aflasem, de la profesoara de istorie din liceu, o serie de amănunte despre istoria acestei vechi provincii românești. Apoi, în anii 80, a apărut romanul lui Ion Druță, Clopotnița, la Editura Minerva, dacă nu mă înșel, pe care am citit-o cu mare interes.

Se vorbea despre el, atunci, ca despre un scriitor excepțional, de care se legau multe dintre speranțele românilor de pe ambele maluri ale Prutului. După 1994, am fost o cititoare constantă a Contrafortului, i-am cunoscut pe câțiva dintre cei care făceau revista și care scriau mereu în paginile ei – Vitalie Ciobanu, Vasile Gârneț, Grigore Chiper, Iulian Ciocan – și, datorită textelor lor, am devenit foarte atentă la tot ce se întâmplă în spațiul cultural basarabean.

Cărțile publicate la Editura Cartier, întâlnirile cu Gheorghe Erizanu, cu Emilian Galaicu-Păun, cu Tatiana Țâbuleac, Paula Erizanu, Nicoleta Esinencu, Maria Șleahtițchi, dar și cu Alexandru și Mihai Vakulovski, Dumitru Crudu și alți autori basarabeni de prim rang m-au convins că există o viață culturală efervescentă în Moldova de peste Prut și că literatura română a câștigat, prin intermediul cărților și activității lor, un teritoriu literar excepțional de viu și de substanțial. Cred că, acum, și din punct de vedere politic, Moldova este pe drumul cel bun, în cel mai fast moment al existenței ei post-sovietice.

„Observator cultural” e una dintre cele mai bune reviste culturale din spațiul românesc. Cât de stabilă e situația acesteia?

Dacă vă referiți la stabilitate editorială, vă asigur că revista are, în acest moment, un fel de dream team. Cred că toți cei care au trecut, de-a lungul anilor, prin redacția Observatorului cultural, au marcat evoluția revistei. Calitatea despre care vorbiți este efectul conjugat al tuturor semnăturilor, al activității tuturor celor care au scris în Observator cultural – ca redactori sau ca „simpli” colaboratori – și le sunt recunoscătoare tuturor, indiferent unde s-ar afla azi unii dintre ei, pentru că au contribuit la această construcție care durează, iată, de mai bine de 24 de ani.

Din punct de vedere financiar, revista este stabilă, câtă vreme sponsorul nostru principal va continua să finanțeze apariția ei. Cred că este o mare problemă lipsa de interes a statului pentru astfel de inițiative private, care au dovedit, în timp, că lucrează pentru cultura română. Nu vreau să discut acum și aici despre absența unei legislații adecvate, care să încurajeze inițiativa privată în cultură, mecenatul, și nici despre proasta gestionare a fondurilor publice (atâtea câte sunt) destinate susținerii publicațiilor culturale.

Cum vă păstrați calmul în vremuri turbulente?

Pentru mine, familia a fost întotdeauna oaza mea de liniște și locul în care mi-am dobândit energia și entuziasmul. Familia și prietenii apropiați, inclusiv membrii echipei redacționale.

Mi-am construit în toți acești ani o lume a mea, în care se află tot ceea ce iubesc – oameni, cărți, muzică, artă, profesia mea – și unde mă retrag mereu ca să-mi încarc bateriile și ca să-mi confirm că, în pofida tuturor catastrofelor naturale și sociale, a războaielor și a neajunsurilor naturii umane, viața merită trăită. Și nu oricum, ci cu folos pentru tine și pentru cei din jurul tău.

Vă mulțumesc pentru interviu!