Cum am fost victimă a literaturii druțiene

Trustia, elegii politikoase

Ieri am fost să admirăm Câmpia Sorocii. Fiindcă s-a tot pomenit în aceste zile despre ea, am zis să ne ducem să o vedem, apoi să vizităm și locul unde va repauza sub raza gândului etern cel care a descris atât de duios frunzele dorului câmpenesc și povara altruismului nostru funciar, -lângă monumentul pe care l-a conceput și a cărui edificare a coordonat-o ca să îi înfrumusețeze veșnicia - Lumânarea de piatră și beton, simbol al recunoștinței pentru autorul Mioriței, rămas anonim din cauza că pe atunci încă nu se înființase AGEPI (Agenția de Stat pentru Proprietatea Intelectuală – nota red.).

Acum, Georgeta zice că ideea excursiei pe locuri druțiene a fost a mea, dar eu știu sigur că a fost a ei. „Câmpia Sorocii... O zare rotundă de horboțică albastră, întinsuri largi, fermecătoare...”, îmi recită ea și propuse să mergem „să ne primenim sufletul”. Probabil „horboțica albastră, întinsurile largi, fermecătoare...” au declanșat în capul meu reacția nostalgică ciudată a neuronilor, așa încât nu numai că am fost de acord, dar am și propus să străbatem „Câmpia Sorocii” la pas sau cu bicicletele (ce se prăfuiau la balcon, în lipsa bursierilor noștri europeni). Georgeta a ales bicicleta. Am consultat harta, am stabilit itinerarul și ne-am pornit. Ne-am pornit la Gara auto de nord, de unde am luat autobuzul spre Soroca, judecând logic că ceea ce se asociază cu Soroca, inclusiv câmpia ei, nu are cum să se afle în altă parte, rugându-l pe șofer să oprească exact la linia unde începe plaiul sorocean.

În nici trei ore, ne-am dat jos din autobuz lângă o stelă pe care scria „Raionul Soroca”, am scos bicicletele din portbagaj și, înainte de a le încăleca, ne-am uitat în jur să vedem în sfârșit câmpia mirifică, dar, din păcate, pe ambele părți, privirea noastră era îngrădită de șiruri de nuci falnici și ceea ce am putut vedea printre ei și pe deasupra lor nu se prea deosebea de ceea ce văzuserăm până atunci prin fereastra autobuzului - dealuri și văi, lanuri și livezi suferind de încălzirea globală și starea demografică precară a satelor mioritice.

Am început să pedalăm optimist, drumul cobora ușor în direcția mișcării noastre, Georgeta triumfa, dar, după prima sau a doua cotitură, ne aduse pe marginea unei văi largi și adânci care se izbea frontal în coasta unui deal ce ne închidea orizontul, iar drumul se ridica brusc până în vârf și dispărea subit, cu tot cu mașini, după linia crestei ce sprijinea obosită zarea străvezie. Ne-a luat o oră și ceva să ajungem în punctul respectiv. Împingând bicicleta la deal, aveam senzația că picioarele mele suportă câteva zeci de kilograme în plus. Am urcat din nou pe biciclete, am pedalat cu același optimism naiv, dar, peste vreo doi kilometri, ne-am pomenit pe marginea altei văi și mai adânci care năștea printr-un efort geologic adecvat un deal și mai mare. Atunci mi-a venit gândul că ceva e în neregulă, am presupus că am greșit drumul, că în loc să ne mișcăm spre Câmpia Sorocii, ne depărtam de ea. Șoferul primei mașini cu numere de Soroca, pe care am reușit să o oprim, ne răspunse că parcă auzise la școală de Câmpia Sorocii, dar nu știe exact unde se află. Drumul ne ducea cu siguranță la Soroca, au mai rămas câteva dealuri și câteva văi până acolo, ne încurajă el.

Pe la mijlocul celui de-al treilea deal, care părea frate mai mare al celor precedente, i-am recunoscut sincer Georgetei că am nevoie urgent de popas. Spre surprinderea mea, ea reacționă cu toleranță, ba chiar se miră că rezistasem până acolo. „Câmpia Sorocii”... Câmpia este o „întindere vastă de pământ fără accidente însemnate de teren”, pe când aici îs numai accidente vaste!” – m-am revoltat eu, citând din DEX, prinzând la curaj. „E o metaforă, probabil”, presupuse Georgeta, care, în general, nu suporta critici la adresa lui Druță.

Când m-am ridicat după popas, am descoperit că nu sunt în stare să mă mișc nici înainte, nici înapoi. Am oprit un autobuz, care s-a nimerit să meargă în direcția opusă, am băgat bicicletele în portbagaj și ne-am întors resemnați la Chișinău. „Am văzut spațiul mioritic clasic, descris de Lucian Blaga”, constată cu satisfacție Georgeta, înainte de somn. Acolo unde nu e munte, e câmpie prin definiție, mai explică ea. Însă sentimentul că am fost victimă a literaturii druțiene nu a dispărut.

Acum stau și mă gândesc cât e de mică patria mică a lui Ion Druță și cât e de mare patria lui mare. Cum s-au împăcat ambele în sufletul său? Cum de cea mare nu a înghițit-o pe cea mică? Sau poate a înghițit-o?

Al vostru cohalmean, Ion Buraga