CENTENAR // Tricolorul românesc – simbol configurat de Mihai Viteazul

Problematica simbolisticii etnice și militare, concretizată în stindarde, are originea în realitățile antice. Stindard al geto-dacilor a devenit un „balaur” zburător cu cap de lup. În timpul Daciei romane, unitățile de cavalerie formate din daci si-au păstrat steagul tradițional, care era confecționat și din bucăți de pânză de diferite culori, o seamă de surse precizând că „dragonul” dacic era structurat cromatic în culorile roșu-galben-albastru. Cele trei culori au urcat în stema provinciilor romane Dacia Ripensis și Dacia Mediteraneea, care cuprindeau teritorii pe ambele maluri ale Dunării, unite în vremea împăratului Iustinian. Chiar și în Europa secolelor VI-XI, stindardul cu „balaurul” dacic a continuat să reprezinte simbolul cavalerismului și virtutea eroică romană, fiind preluat și folosit ca însemn militar. Steagul cu „balaurul” zburător a fost folosit în Imperiul roman de răsărit chiar și la sfârșitul secolului XII, atât de trupele imperiale, cât și de vlahii din Peninsula Balcanică. Sub aceste flamuri, vlahul Asan proiectase să unească sub sceptrul său cele două Dacii (din sudul și din nordul Dunării) și să formeze un imperiu roman din Carpați la Haemus (Balcani) și Rodopi.

În Evul Mediu, culorile roșu-galben-albastru se impun în preferințele și tradiția românilor cu un puternic accent de continuitate. Ele vor fi folosite cu predilecție, fapt constatat documentar la începutul secolului al XV-lea, în miniaturile cărților bisericești – la început manuscrise, apoi tipărite –, în țesături, în broderii, în pictură.

Autorii acreditează ideea că semnificația fiecărei culori în parte, din istoria românilor, constă în aceea că aparține, în mod distinct, unei provincii românești. Astfel, steagul Moldovei, având bourul pe o parte și pe Sf. Gheorghe călare pe un cal alb în luptă cu balaurul, pe altă parte, era de culoare roșie. Stabilit, probabil, încă de Bogdan I, la întemeierea țării, a fost păstrat identic de Ștefan cel Mare și de urmașii săi în domnie. Steagul Moldovei este consemnat și în secolul XVII, fiind descris, de călătorii polonezi Samuei Twardowski – în 1622 – șt Ioan Gninski, palatin de Culm, – la 1677-1678 – , ca fiind de damasc de culoare roșie. În secolul XIX, în timpul lui Scarlat Calimachi (1812-1819) și al lui Mihail Șuțu (1819-1821), stindardul Moldovei este compus din imaginea capului de bour și a Sfântului Gheorghe omorând balaurul, pe fond roșu.

În împrejurările mișcării revoluționare din 1821, țăranii răsculați din ținuturile Suceava, Dorohoi și Botoșani, ridicându-se împotriva eteriștilor, au arborat la Zvoriștea, pe Siret, în ținutul Dorohoi, același drapel roșu. Steagul armatei moldovenești sub Mihail Sturdza (1834-1849) are bourul în mijloc și, în fiecare colț, câte un pătrat mare roșu, iar sub Gr. Ghica (1849-1853; 1854-1856) este în întregime roșu, cu o cruce albastră.

Țara Românească avea, în secolul XVI, steagul ei bine individualizat. Pe timpul lui Mihai Viteazu, acest steag, descris de contemporani și reconstituit de către A.D. Xenopol, Ioachim Crăciun și Dan Cernovodeanu, a fost din damasc de culoare galben-alburie, care, probabil, s-a decolorat cu timpul, devenind alb. Pe pânză se afla o acvilă neagră stând pe o ramură verde de ienupăr și ținând în cioc o cruce patriarhală.

O confirmare că steagul avea culoare galbenă, o avem în compoziția cromatică a steagului lui Șerban Cantacuzino (1678-1688), descris de către D.A. Sturdza, într-o comunicare ținută la Academia Română, în ședința din 3 iunie 1885, și reanalizat de către Constantin Caradja în 1937, când l-a adus de la Dresda.

Un alt argument deductiv că galbenul îi reprezintă pe munteni, este așezarea în drapelul național a culorii galbene la mijloc, flancată de culorile roșie și albastră, știindu-se că unirea tuturor românilor s-a făcut având Țara Românească și capitala ei, București, ca principal centru de convergență politică a unității naționale.

În ceea ce privește culoarea albastră, orientarea merge spre Transilvania, unde este cuprinsă în steagul acestei provincii. Pe de altă parte, o cercetare a culorii scuturilor din această provincie românească duce la constatarea că, în timpul dominației maghiare, culoarea albastră era cea preferată de români. În lucrarea de heraldică a lui I. Siebmacher, în care sunt publicate 2.445 de steme acordate nobililor din Transilvania, peste 1.500 din cele acordate familiilor de origine română sunt de culoare albastru-azur, în vreme ce scuturile sașilor și ale ungurilor sunt de culoare roșie în majoritatea lor.

Așadar, albastrul de pe scuturile românilor transilvăneni este cea de-a treia culoare de pe tricolorul românesc. Adunarea la un loc a culorilor roșu, galben și albastru simbolizează o singură țară ce cuprinde întreg teritoriul național, pe care sunt organizate provinciile Moldova, Țara Românească și Transilvania.

Mihai Viteazul a avut o viziune politică și o doctrină politică de esență „națională”, pe care a dezvoltat-o și fundamentat-o în moduri diferite. O dovadă o avem în cuvintele scrise cu mâna proprie pe un act păstrat la Arhiva de Război din Viena: „Și hotarul Ardealului pohta ce-am pohtit, Moldova și Țara Românească”.

Stema sigilară a voievodului unificator, aplicată pe actele din zilele de 3, 27 și 29 iulie 1600, în care sunt reunite stemele celor trei provincii românești, constituie un argument hotărâtor în această privință. Din păcate nu pot fi cunoscute smalțurile câmpurilor și ale mobilelor care, foarte probabil, ar fi concludente și din punct de vedere coloristic.

Pe lângă grija de a-și confecționa o emblemă sigilară corespunzătoare, Mihai Viteazul și-a constituit, încă înainte ca Moldova să fi fost unită, drapelul „național”, din combinarea culorilor de pe steagurile Țării Românești și Moldovei, la care a adăugat pe cea albastră de pe stemele românilor transilvăneni. Aceasta s-a întâmplat îndată după unirea provinciei românești intracarpatice, ceea ce indică, de asemenea, conștiința unei realități etnice, având o simbolistică proprie, pe cale de a deveni națională. Îmbinarea dintre realitatea istorică bine înțeleasă și dorința de unire conștient asumată constituie un moment hotărâtor, o idee forță care va dăinui peste veacuri și se va împlini la 1859 și 1918. Tocmai de aceea drapelul configurat de Mihai Viteazul a devenit simbolul unității naționale.

După bătălia victorioasă de la Șelimbăr, din 28 octombrie 1599, și intrarea triumfală, la 1 noiembrie 1599, în Alba Iulia, Mihai a acordat – potrivit obiceiului vremii – o serie de diplome și steme, atât boierilor munteni, cât și nobililor români și unguri din Transilvania care i s-au alăturat. Compoziția cromatică a acestor diplome este cât se poate de concludentă. Dăm mai jos câteva exemple.

Diploma acordată lui Preda Buzescu – pe care Mihai îl va înălța, în 1600 la dregătoria de mare ban al Craiovei – are desfășurată o flamură cu aspect de mantie în trei culori, așezate vertical în următoarea ordine: albastru în dreapta (steagul românilor transilvăneni), galben la mijloc (steagul muntenilor) și roșu în stânga (steagul moldovenilor) – acesta fiind, deocamdată, un steag de pretențiune, unirea Moldovei nefiind încă realizată.

Aceste culori sunt caracteristice, ca grupare și ordine, tuturor stemelor pe care le-a acordat Mihai Viteazul, în calitatea sa de mare voievod și domn al Țării Românești și de principe al Transilvaniei.

Diploma acordată lui Gheorghe de Ciaconești, castellan al Sidovarului, și fraților săi Nicolae, Ioan și Petru, la 18 februarie 1600, conține tricolorul fixat de două ori: odată pe scut și o dată pe lambrechine în ondulații largi.

Stema lui Sindea din Roșcani, districtul Dobra, comitatul Hunedoara, este în genul aceleia dată lui Preda Buzescu. Scutul este timbrat cu un coif închis, pe care se află o coroană românească de aur cu pietre prețioase. De pe coama coifului și de sub coroană pornesc, fluturând în lături, faldurile strânse ale unui steag tricolor românesc. Culorile sunt așezate însă, de această data, invers, așa cum se vor fixa ele definitiv în drapelul național: albastru la stânga, galben la mijloc și roșu la dreapta.

Stema lui Strava Pascal Solomon din Porumbacu de Sus, districtul Făgăraș, cuprinde același tricolor, însemnele acordate acestui român din legendara Țară a descălecatului Țării Românești sunt: un scut militar ascuțit tricolor, culorile albastru, galben și roșu așezate orizontal, în al cărui câmp este așezat un leu în două picioare. Scutul este timbrat de un coif închis, pe care se află o coroană cu fleuroane de aur, din care iese pe jumătate același leu de aur. De sub coroană pornesc fluturând pe ambele laturi ale scutului faldurile unui steag având culorile: în dreapta albastru, în centru galben și la stânga roșu. Așadar, pe stema acestui român, ca și pe cea a lui Gheorghe de Ciaconești, tricolorul apare de două ori, atât pe scut, cât și pe flamură.

Studierea atentă a diplomelor cunoscute până acum, eliberate de cancelaria transilvăneană a lui Mihai Viteazul, în anii 1599 și 1600, a dus la constatarea că se găsesc peste 20 de steme care au tricolorul albastru, galben și roșu pe lambrechine, iar unele și pe scuturi. Este un fapt care demonstrează limpede că tricolorul astfel configurat a apărut prima oară în actele emise în anii 1599 și 1600, făuritorul lui fiind Mihai Vodă Viteazul.

Se poate conchide, prin urmare, că Mihai Viteazul este cel care pune bazele vexilologiei heraldice românești. O dovadă în plus este și faptul că, după unirea Transilvaniei cu Țara Românească, principele a dispus confecționarea unui steag pe care a fixat simbolurile heraldice ale celor două țări. Acest steag a fost reconstituit în 1936 de către Ioachim Crăciun, așa cum era „descris într-un izvor italian” – precizează cercetătorul clujean. Emblema transpusă pe steag cuprinde un scut pe care apare acvila valahică a Țării Românești, cu o cruce patriarhală în cioc, scutul – având așezată deasupra o coroană princiară cu cinci fleuroane – este susținut de către doi lei afrontați, în poziție verticală, ceea ce reprezintă cea dintâi ipostază a noii steme a Transilvaniei.

Un aspect de importanță maximă este acela că cele trei culori se mențin și în simbolistica heraldică și vexilologică a Transilvaniei. Astfel, apariția stemei Transilvaniei, cu cele trei culori: roșu-galben-albastru, o găsim pe o hartă încă din 1624. Cât privește cea dintâi mențiune documentară expresă a tricolorului astfel configurat cromatic, folosit ca steag, intrând prin urmare în compunerea armelor Transilvaniei, datează din 2 noiembrie 1765, când Transilvania a fost proclamată „Mare Principat”, prin diploma conferită de împărăteasa Maria Tereza, care devenea astfel mare principesă a Transilvaniei. Stema consacrată atunci avea ca ansamblu cromatic cele trei culori: roșu-galben-albastru.

Tricolorul astfel configurat se păstrează ca simbol oficial al Transilvaniei și în secolul XIX. Concludent în această privință este faptul că în chiar sala de desfășurare a Dietei de tristă amintire de la Cluj, ale cărei lucrări au fost deschise la 29 mai 1848, unde ungurii au votat, în mod abuziv și discreționar, „uniunea” (adică anexarea) Transilvaniei la Ungaria, tricolorul oficial al marelui principat era așezat la loc de cinste, în pofida atmosferei încărcate creată de naționalismul exclusivist unguresc. George Bariț ne dă următoarea descriere: în sala de ședințe, „păreții erau acoperiți cu armele sau emblemele Ungariei și cu tricolorurile sale. Singur, pe tronul vechi al Principatului Transilvaniei, se mai vedea tricolorul său: vânăt (albastru) – roșu – galben”[…].

Așadar, în Evul Mediu, cromatica tricoloră la români a avansat încet și perseverent către însemnele suveranității. Opțiunea a fost remarcată pe întreg spațiul locuit de români, simbolizând și efortul pentru realizarea unității și independenței statale.

O nouă etapă în istoria tricolorului începe cu prezența culorilor, ce vor deveni naționale, pe cel dintâi drapel propriu-zis al primei reprezentanțe naționale din istoria modernă a României, Adunarea Poporului din vremea revoluției de la 1821, condusă de Tudor Vladimirescu […].

Unirea Principatelor la 24 ianuarie 1859 a prilejuit confirmarea, în euforia marelui eveniment, a culorilor naționale. Ele erau prezente pe steagurile unităților militare și au fost incluse în stema tării, în însemnele ceremonialului și în costumația principelui domnitor. Drapelul tricolor este consacrat ca stindard național al României independente în 1877-1878, el fluturând apoi biruitor la 27 martie 1918 la Chișinău, la 28 noiembrie 1918 la Cernăuți și la 1 decembrie 1918 la Alba Iulia. Adunările Naționale plebiscitare din provinciile românești aflate sub dominație străină, care s-au unit cu România, s-au desfășurat sub simbolurile naționale pline de speranțe pentru un viitor luminos.

Configurate în mod decisiv de către Mihai Viteazul, după Unirea Transilvaniei cu Țara Românească, culorile drapelului românesc roșu, galben și albastru s-au menținut și afirmat ca o moștenire scumpă, fiind consacrate în epoca modernă ca stindard național, simbol de bază în afirmarea identității și personalității națiunii române. Acest lucru s-a realizat în cadrul concertului european și mondial, în momentele când viața publică internațională dobândea dimensiuni și valențe noi, impuse de relațiile dintre statele redimensionate pe o hartă politică radical modificată, caracterizată printr-un dinamism cerut de participarea popoarelor la democratizarea raporturilor dintre state și stabilirea principiilor de acțiune ale organismelor internaționale.

Prof.univ.dr. Ioan Silviu NISTOR

Sursa: cunoastelumea.ro