Ce s-a schimbat: Cum a ajuns Germania să fie a patra campioană mondială eliminată în grupe din 2002 încoace după ce, în 70 de ani, mai existaseră doar două astfel de cazuri

Eliminarea campioanei en-titre Germania încă din faza grupelor la Mondialele din 2018, produsă miercuri seară, la Kazan, ridică la 4 numărul episoadelor de acest fel în ultimele 6 ediţii ale competiţiei. Sunt de două ori mai multe „accidente“, în ultimii 20 de ani, decât în precedenţii 70!

În fapt, doar dacă nu conştientizăm transformările prin care trece sportul împreună cu lumea putem crede că rezultatul Coreea de Sud – Germania 2-0 este o întâmplare sau că eliminarea nemţilor, pe urmele altor campioane recente, ţine de blestem sau fatalitate.

Este, de fapt, o schimbare de paradigmă la care asistăm şi pe care, poate, nu o sesizăm în adevărata sa amploare.

Curioasele cazuri ale campioanelor eliminate în 1950 şi 1966

Timp de peste aproape patru decenii, între 1966 şi 2002, cazul Braziliei - campioana mondială eliminată la turneul următor - a constituit excepţia, studiul de caz şi povestea care a marcat fotbalul

Până în 1998, posibilitatea ca deţinătoarea titlului să plece acasă încă din prima fază a turneului ţinea mai degrabă de teorie. Statistica arăta că, în 15 ediţii, astfel de surprize avuseseră loc de numai două ori şi, de fiecare dată, în circumstanţe oarecum atenuante.

În 1950, prima ediţie a Mondialelor ţinută după o pauză de 12 ani pricinuită de război, Italia, ultima campioană antebelică (1938), fusese eliminată în grupe. Dar în acest deceniu şi mai bine lumea se schimbase complet. Generaţia campioană în Franţa 1938 se lăsase de multă vreme de fotbal, peste Europa se abătuse un cataclism, turneul din 1950 se ţinea în Brazilia şi, din cele 4 grupe, promovau în faza semifinală (o grupă de 4) doar câştigătoarele. Italia a terminat pe locul 2 în grupa sa, după Suedia.

În 1966, la turneul final din Anglia, câştigătoarea precedentelor două ediţii, Brazilia, a şocat lumea plecând acasă după grupe. O eliminaseră, aparent incredibil, Portugalia unui oarecare Eusebio şi Ungaria lui Albert şi Bene. Dar la brazilieni, cei opt ani absolut fabuloşi, cu două titluri mondiale consecutive, suciseră minţi. Invidios pe notorietatea managerului Paulo Machado de Carvalho, preşedintele federaţiei braziliene, Joao Havelange, l-a dat afară. Paulo Machado, supranumit „mareşalul victoriei“ pentru modul impecabil în care organizase naţionala la campaniile triumfale din 1958 şi 1962, îl irita în cel mai înalt grad pe viitorul preşedinte al FIFA pentru că nu doar îi „fura“ gloria, dar mai mult decât atât, nu accepta influenţe externe, intervenţii, favoritisme personale şi imixtiunile impresarilor care dădeau târcoale. Antrenorul Aymore Moreira, campionul din 1962, a fost şi el concediat, fiind adus Vicente Feola.

Odată înlăturat vechiul staff, la naţionala Celecao a început nebunia. În primăvara de dinaintea Cupei Mondiale, pe la lot s-au perindat nu mai puţin de 46 de jucători „pentru evaluare“. Ca să-i mulţumească pe toţi impresarii şi şefii de cluburi importante din Brazilia, noul selecţioner a făcut 4 echipe naţionale, botezate pe culori: verde, albastru, alb şi roşu. La lot s-a instaurat haosul, presiunea psihologică şi tensiunile au copleşit jucătorii care ştiau că, din aproape 50, trebuie să rămână 22. În final s-a alcătuit un lot de compromis, care să împace pe toată lumea.
Ce s-a ales, până la urmă, ştie toată lumea azi. Brazilia a înţeles atunci că a greşit şi, patru ani mai târziu, această nebunie nu s-a mai repetat.

Episodul 1966 a rămas o curiozitate, o anomalie a Cupei Mondiale vreme de aproape 40 de ani. Generaţie după generaţie, fotbalul de pe Pământ a pomenit dezastrul brazilian ca pe o pildă, ca pe o poveste cu valoare de simbol şi ca pe un avertisment pentru toţi cei care se cred invincibili, legendari, eterni.

Declicul din 2002, anul în care fotbalul a crăpat

Apoi, în 2002, aparent dintr-o dată, s-a produs declicul.

Franţa, campioana lumii din 1998 şi campioana europeană din 2000, echipa genialului Zidane, a venit pe cai mari la primul turneu asiatic al Mondialelor. Şi a plecat ruşinos, ultimul loc în grupă, cu un singur punct şi zero goluri marcate, după 0-1 cu Senegal, 0-0 cu Uruguay şi 0-2 cu Danemarca.

La pachet cu francezii pleca, în genunchi, o altă naţională gemând de vedete, dubla campioană a lumii Argentina (1978 şi 1986), locul 3 într-o grupă unde fusese bătută de eterna sa rivală Anglia.

Mondialul din 2002, disputat în Coreea de Sud şi Japonia, a fost unul al premierelor în multe privinţe – şi nu neapărat bune. A fost primul turneu la care marii favoriţi au fost evident sleiţi. Nu doar Franţa şi Argentina au fost de nerecunoscut. Din faza grupelor au mai plecat acasă şi Croaţia lui Suker şi Prosinecki, bronzul Mondialului anterior, şi Portugalia lui Figo şi Rui Costa. Italia a fost eliminată de Coreea în „optimi“, Spania în „sferturi“ de aceeaşi echipă. Finala mică a fost una halucinantă, de neimaginat în urmă cu doar 4 ani: Turcia – Coreea de Sud.

Semnele schimbării au apărut atunci, în Japonia/Coreea de Sud 2002, şi puţină lume a înţeles din prima clipă ce se întâmplă cu adevărat. „The big picture“ încă nu era limpede. Presa franceză şi cea argentiniană şi-au pus la zid vedetele, acuzându-le că sunt mercenari fără suflet. Portughezii şi italienii i-au făcut praf pe organizatori pentru mascarada numită Coreea de Sud, o echipă care a alergat iraţional de mult şi care a fost târâtă de păr spre semifinale de arbitri.

Nu înţelegeau.

Dar, dincolo de toate acestea, Mondialul din 2002 a fost prima ediţie la care marile echipe ale lumii au venit stoarse ca nişte lămâi. Pe întreaga durată a competiţiei, cu tot fardul marketingului, cu toată poleiala televiziunilor, cu tot entuziasmul (adesea vizibil forţat) presei şi cu toată bucuria autentică a unui popor (coreean), s-a simţit că superstarurile (şi pe vremea aceea fotbalul încă mai era plin de fotbalişti excepţionali) sunt la capătul puterilor. Sleite.

Cupa Campionilor se restructurase în 1992. Prima formulă, cu două grupe a câte 4 echipe, a fost doar o încercare. Noua viziune a acestui sport nu putea fi îndeplinită cu două tururi preliminare şi un traseu în care campioana juca doar 9 meciuri (6 în grupă, 2 în semifinale şi unul în finală). Aşa că Liga Campionilor s-a gonflat. Fotbalul intrase, în sfârşit, după un secol de sport, în era industriei de spectacol. Mai multe meciuri, şi mai multe meciuri, tot mai multe meciuri. Mai mult, mai mult, mai mult.

În sezonul 2001-2002, anul primei Cupe Mondiale fără sare şi piper, Liga Campionilor avea deja trei tururi preliminare şi o primă fază cu 32 de echipe. În acel an competiţional, Real Madrid, câştigătoarea competiţiei, a jucat 18 meciuri în competiţiile europene. Care se adăugaseră altor 38 în campionatul Spaniei plus încă 9 în Cupa Spaniei (unde a jucat finala, 1-2 cu Deportivo La Coruna). Ar mai fi trebuit ca Real să joace şi 6 meciuri în Campionatul Mondial al cluburilor, dar firma care organiza competiţia, partener de afaceri cu FIFA, a dat faliment.

Ce păcat!

Revenind. Sezonul 2001-2002, Real Madrid: în total, 65 de meciuri oficiale. Plus alte 11 amicale. Un an calendaristic are 52 de săptămâni. Faceţi voi socoteala.
Apoi, după toate meciurile de mai sus, Casillas, Hierro, Helguera, Raul şi Morientes au plecat la naţionala Spaniei, Roberto Carlos a plecat la lotul Braziliei, Zidane şi Makelele s-au dus la lotul Franţei, Figo – la cel al Portugaliei şi Geremi la Camerun.
De la toţi se aştepta, în acea vară, să scânteieze în „Perla Coroanei“, competiţia supremă, Campionatul Mondial. Dar ei au ajuns în sala balului rupţi de oboseala drumului până acolo. Aproape adormiţi. Numai de vals nu mai aveau chef.
Şi asta s-a văzut.

De atunci, povestea s-a tot repetat.

În 2010, campioana din 2006, Italia, a făcut egal cu Noua Zeelandă şi a plecat acasă după grupe.
În 2014, campioana din 2010, Spania, a pierdut cu Chile şi şi-a făcut valizele tot după 3 meciuri.
Acum, în 2018, a căzut şi ultimul simbol al vechiului fotbal. Germania, emblema constanţei, a siguranţei, imaginea seriozităţii şi a lucrului bine făcut, a pierdut cu Coreea de Sud şi Mexic şi acum se târăşte deja spre casă.

Unde s-au ascuns gleznele lustruite pe Copacabana? Unde a dispărut folha seca? Unde sunt starurile care au făcut fotbalul rege?

În lipsă de altceva mai bun, industria de marketing l-a "ambalat" pe Neymar (stânga) drept "next star" după ce Ronaldinho a părăsit scena. Actuala vedetă a Braziliei este o umbră palidă a precedesorilor Garincha, Pele, Jairzinho, Falcao, Zico, Romario, Ronaldo, Ronaldinho

Uitaţi-vă la meciuri! Brazilienii erau artiştii prin excelenţă. Ei erau Circul, Carnavalul, artificiile. Toată lumea îi privea ca pe nişte regi. Ei erau ăia cu mingea.
Ce legătură mai are aşteptarea asta cu ce joacă Brazilia acum? Sau cu ce a jucat acum 4 ani? Sau acum 8 ani? Unde sunt supervedetele, unde sunt mingicarii? Unde este folha seca? Probabil că noile generaţii de microbişti nici nu mai ştiu ce e asta.
Unde sunt jongleriile, sclipirile de geniu, unde sunt gleznele lustruite de nisipul de pe Copacabana?

Ultimul brazilian din stirpea geniilor, ultimul care şi-a meritat cu adevărat fanii, a fost Dinţosul. Ronaldinho. După el au venit prefabricatele. Produsele de marketing. Semipreparatele făcute la banda de producţie, congelate rapid şi reîncălzite de publicitate, înainte să le înghită publicul.

Sau nemţii. Ei erau ora exactă, ceasul cu cuc al fotbalului mondial. Îţi potriveai bioritmul după ei. Din 1934 (la prima ediţie nu au vrut să participe) până în 2014 au fost 19 ediţii, iar ei au jucat în 18. Singura dată cânt au lipsit a fost în 1950, când li s-a interzis acest lucru.

Ei bine, din 18 ediţii, în 13 au jucat una din finale (mare sau mică). Patru Cupe Mondiale le-au câştigat, în patru au terminat pe locul 2, în patru – pe locul 3 şi în una singură au terminat pe locul 4.

O singură dată în istorie, în 1938, s-a întâmplat ca Germania să fie eliminată din primul tur. Accident regretabil care a avut nevoie de două meciuri ca să se producă: 1-1 cu Elveţia, în primul joc, şi 2-4 la rejucare.

Totul, până miercuri, 27 iunie 2018, la Mondialul rusesc.
Germania a apărut la turneul acesta, exact ca şi celelalte favorite, aşa cum ne-am obişnuit, din 2002, încoace. Obosită, fără idei, fără chef, cu nişte jucători despre care nici măcar nu se ştie sigur cât de devotaţi sunt culorilor naţionale. Mehmet Ozil a fost onorat să se pozeze cu Recep Tapip Erdogan, amplificând discuţia deschisă după ce s-a constatat că, la alegerile recente din Turcia, turcii emigraţi în Germania l-au votat pe noul sultan de la Istanbul. După decenii în care le-a oferit democraţie, bunăstare şi libertate, Europa occidentală observă azi că noii săi cetăţeni trăiesc cu nostalgia dictaturii. Şi că, integraţi zi de zi în societatea germană, ei îi sunt fideli şefului unui alt stat.

Şi cazul Ozil nu e singular. Xhaka şi Shaqkiri au imitat vulturul de pe steagul Albaniei la golurile marcate pentru Elveţia. În 2010, vedetele Franţei eliminate (iar) ruşinos, în grupe, după un singur punct în 3 meciuri, au fost acuzate că n-au vrut să joace pentru ţara lor şi că au pierdut intenţionat. La fel au fost acuzaţi şi camerunezii în 2014, că au trântit meciurile la pariuri după ce au cerut prime suplimentare şi au fost refuzaţi de federaţia naţională.

Drumul spre nimic e pavat cu aur

Mondialul rusesc s-a încheiat pentru nemţi înainte să înceapă cu adevărat. Dar nimeni n-are timp de pauză, în scurt timp fabrica de meciuri se repune în mişcare

Adevărul e că, după decenii în care a fost supralicitat, fotbalul a ajuns într-o nouă etapă. Banii vin de la cluburi, iar competiţiile între naţiuni cad, încet-încet, în plan secund. Discuţia despre indiferenţa pe care o afişează Messi la meciurila Argentinei, într-un contrast cu pasiunea pusă la Barcelona, este doar o părticică din tablou.
Sigur, mai sunt excepţii. Cristiano Ronaldo este şi aici imaginea în oglindă a starului argentinian. Pentru narcisistul CR7, Portugalia înseamnă ceva. A venit la Mondiale ca să câştige – sau, cel puţin, să încerce asta. Dacă ne gândim şi la Euro 2016, atunci Ronaldo a fost până acum, pentru Portugalia, ce a fost Maradona pentru Argentina 86-90.

Dar, în ansamblu, aceasta este imaginea. Marile valori nu pot şi, uneori, nici nu mai au chef să facă spectacol la Mondiale. Aşa ies în faţă echipele mici şi jucătorii mai puţin talentaţi, dar ceva mai odihniţi şi, poate, mai dornici de afirmare. Aşa apar surprizele. Aşa se face că turneele au început să se umple de meciuri inodore, incolore, insipide.

Echilibrul între fotbalul ca sport şi profitul financiar a fost rupt, în mod evident, iar raportul calitate-preţ continuă să se deterioreze. UEFA plănuieşte – ce mare noutate? – noi meciuri, noi competiţii. FIFA – la fel. În 1982, turneul final al Mondialelor s-a mărit de la 16 la 24. În 1998 s-a făcut de 32. Din 2026, va creşte la 48 de echipe. Dar, odată cu asta, au venit şi banii. Mai mulţi, tot mai mulţi.

Iar fotbalul a început să semene cu roşiile din supermarketuri. Îl ai la îndemână 24 de ore pe zi, 365 de zile pe an. Arată a fotbal, îţi este vândut ca fotbal, dar nu e ceea ce pare.

"Nihilo nihil", concluzionau latinii acum 2000 de ani. "Din nimic, nimic" - nimic nu poate să se nască din nimic.

Spre asta se îndreaptă şi fotbalul.

Sursa: prosport.ro