Stiri

Ce (nu) se întâmplă acasă

Без рубрики 10.05.2013 12:00 Vizualizări

1030

EUROPA // Moldovenii nu-și schimbă „direcția” nici măcar în țara adevăratului chançon

La 200 km/oră, câmpurile de după geam se transformă într-o mare de galben, ici-colo traversată de câte o bărcuță-sătuc sau o instalație eoliană. Admir acest galben cu invidie - francezii de mult nu mai consideră că fac o faptă de eroism, cultivând rapiță și astfel găsind - nu doar căutând la infinit - surse alternative de energie. Știu, nu e perfectă Europa, dar uite că oamenii găsesc și o altă întrebuințare culorilor, decât cea „tradițională” politică, la care de obicei recurge țara mea. Oare nu am câștiga schimbând roșul din drapele cu galbenul din câmpuri? Căci e un roșu afiliat unei idei fără de viitor. Idee în care nici măcar promotorii ei nu cred, dar care abuzează de ea ca de o femeie neajutorată, pentru a-și satisface poftele politice - altminteri, ar trebui să-și recunoască și... justifice impotența...

Trenul mă duce în întunericul de sub La Manche și simt un soi de frustrare - chiar să nu văd când „pășesc” în patria lui Shakespeare?!. E adevărat că la gara pariziană ofițerul de frontieră britanic mi-a studiat îndelung actul de identitate, provocându-mi ceva emoții, dar parcă se compară asta cu adrenalina pe care ți-o asigură trecerea Prutului? Imaginați-vă un miez de noapte și un singur polițist de frontieră la vreo 50 de oameni, nevoiți să aștepte într-o sală de unde nu poți ieși decât atunci când trec toți 50 controlul. Asta de o parte de râu... De cealaltă, toaleta e într-atât de mizerabilă, încât mirosul impregnat în memorie devine aproape palpabil. Iar la acestea, în 2013, se adaugă o imagine care estompează până și izul pestilențial - o valiză legată cu panglica negru-oranj a Sfântului Gheorghe. Unde naiba merge? Oare nu a încurcat cumva direcția? Întrebarea își pierde rostul peste câteva zile când, întâlnindu-mă cu niște moldoveni stabiliți la Paris, constat că muzica lor preferată este... șansonul rusesc. Moldovenii nu-și schimbă „direcția” nici măcar în țara adevăratului chançon.

Li s-a furat, din nou, speranța...

Ce se întâmplă acasă? Este întrebarea cu care mă întâmpină prietena de la Londra și pe care mi-au pus-o toți conaționalii cu care am comunicat în ultima săptămână. Fie că sunt veniți în Europa pentru un an-doi de studii, fie că au ales o altă țară pentru a-și întemeia familii sau a-și aduce aici familiile rămase în Moldova, fie că muncesc legal sau ilegal în anglii, franțe și italii - toți sunt confuzi și dezamăgiți pentru ceea ce a început cu „Pădurea Domnească” și s-a terminat cu „votul din Vinerea Mare”. Spun că li s-a furat, a câta oară, speranța. Iar întrebarea „ce se întâmplă acasă?” e ultima încercare: dacă cel care vine „de la Chișinău” știe cumva mai multe decât află ei de pe internet? Și dacă le spune că lucrurile nu stau chiar atât de rău, că viitorul european al țării lor încă există?..

Le răspund că ar fi mai simplu să le spun ce nu se întâmplă acasă... Pentru că nu se întâmplă nimic din ce înseamnă normalitate. Drumurile sunt la fel de proaste. Transportul public circulă la fel de haotic. Profesorii protestează alături de elevi împotriva unor reguli menite să lichideze copiatul la examene și mita în învățământ. Iar vedetele Republicii Moldova, cu pașapoarte românești - deci și europene - în buzunar, vor cânta rusește în Piața Marii Adunări Naționale din Chișinău, omagiind de 9 mai Rusia învingătoare în cel de-al Doilea Război Mondial, nu fraiera de Europa. Și peste toate acestea domnește nebunia politică - nebunie pentru care va trebui să plătească o țară întreagă. A câta oară...

Acum două săptămâni eram convinsă că șansa noastră europeană mai există și că, dacă vectorul politic și de dezvoltare al țării nu se schimbă, la Vilnius europenii ar putea să ne scoată din balta în care ne aflăm. Chiar de va trebui să ne apuce de urechi... Azi nu mai sunt atât de optimistă, inclusiv pentru felul în care a reacționat Europa la ultimele evoluții politice de la Chișinău. Dacă îmi amintesc bine, la 7 aprilie 2009, europenii tot boceau de jelea lui Voronin, căruia vandalii i-au devastat Președinția și Parlamentul. Jelea a durat însă până în clipa în care au apărut dovezile de tortură. După care n-a mai contat... Cam așa e și de această dată, chiar dacă paralela e departe de a fi una exactă.

Autor: Sorina Ștefârță

Prietenii tăi merită să știe ASTA!