Ce NU-I în regulă cu condamnarea secretă a lui Botnari?

Marți, 8 septembrie, procurorul general Alexandr Stoianoglo a anunțat pe neașteptate, în cadrul unei emisiuni TV, că fostul șef SIS, Vasile Botnari, a fost deja condamnat în dosarul răpirii celor șapte profesori turci încă o lună în urmă. Procurorul-șef a mai explicat că sentința nu este cu executare, adică Botnari rămâne în libertate și va plăti doar prejudiciul pentru condamnarea la CEDO, plus costul avionului charter în care victimele au fost expediate pe mâna regimului lui Erdoğan. De ce a tăcut procuratura până acum în legătură cu acest caz de maxim interes public? Pentru că, spune Stoianoglo, sentința a fost secretizată.

Pe de altă parte, joi dimineața, deputatul Sergiu Litvinenco a distribuit o fotografie cu dispozitivul hotărârii în cazul Botnari, din care reiese că acestuia i-a fost aplicat doar o amendă. Textul din imagine nu menționează nimic despre plata despăgubirilor pentru condamnarea la CEDO. Deputatul presupune că procurorii nu au atacat hotărârea și că anunțul lui Stoianoglo a venit atât de târziu anume ca să treacă termenul pentru atacarea sentinței la Curtea de Apel.

Pricina cea de taină

La emisiunea de marți, procurorul-șef a explicat că hotărârea judecătorească privind singura condamnare din acest dosar este secretă și că a cerut instanței să facă publică „măcar dispozitivul acesteia”. Miercuri dimineață, printr-un comunicat, procuratura a informat publicul că dosarul a fost examinat în „procedură clasificată”, iar în luna iulie, Judecătoria Buiucani „a emis verdictul, sentința pe acest caz fiind secretizată, în totalitate”.

Într-adevăr – pe portalul instanțelor judecătorești nu găsim dosarul lui Botnari nici în baza de date a ședințelor, nici în cea a hotărârilor, iar publicul nu a putut afla despre sentință până procurorul general nu a binevoit să se împartă cu știrile.

De altfel, autoritățile i-au tot dat cu „secret” și „interese de securitate națională” în acest caz de la bun început. Însă, dacă pe timpul pediștilor comisia parlamentară repsonsabilă de supravegherea SIS-ului mai împărtășea unele detalii despre o operațiune de douăzeci de ani de monitorizare a profesorilor de la Orizont, succesoarea ei, condusă de deputatul Moțpan, se rezuma la mesaje despre ședințe închise, „rapoarte cu parafa secret” și „persoane criptate a căror identitate nu poate fi dezvăluită”.

Cu alte cuvinte, publicul a fost permanent și consecvent exclus de la informațiile despre mersul investigațiilor, iar deznodămîntul așteptat și adevărul trebuiau să vină odată cu găsirea și condamnarea vinovaților (la început se folosea pluralul). Și asta în condițiile în care există o condamnare publică și accesibilă la CtEDO a statului nostru pentru încălcarea gravă a drepturilor celor șapte profesori turci, iar în spațiul public există un consens că răpirea nu putea avea loc fără cunoștința și acordul mai-sus-pușilor – Plahotniuc, Candu și Dodon. De altfel, chiar Stoianoglo a admis în interviu că acțiunile directorului SIS au fost probabil influențate de sus, sugerând că ar fi vorba de Vlad Plahotniuc.

Ce nu e în regulă cu hotărîrea secretă?

Codul de Procedură Penală într-adevăr permite, prin derogare de la principiul constituțional al publicității proceselor judiciare, organizarea ședințelor în absența publicului, de exemplu când o cer interesele securității naționale. Dar, chiar în același articol, legea precizează că în toate cazurile, hotărârile instanței de judecată se pronunță în ședință publică. Cu alte cuvinte, Procurorul General nu ar trebui să ceară desecretizarea dispozitivului hotărârii în privința lui Botnari, or acesta e prin lege public.

De fapt, legislația nu prevede nici posibilitatea de a ascunde întreaga parte de motivare a hotărârii. Potrivit Legii privind organizarea judecătorească, toate hotărârile judiciare se publică online în conformitate cu regulamentul tematic adoptat de CSM. Regulamentul, la rândul său, permite ascunderea unor date din hotărârile judecătorești, dar nicidecum nepublicarea acestora. Documentul stabilește clar că, dacă este vorba de cauze judecate în ședință închisă sau secretă, „în vederea protejării ordinii publice ori a securității naționale într-o societate democratică sau în măsura considerată absolut necesară de către instanță când, în împrejurări speciale, s-ar aduce atingere intereselor justiției... părțile din hotărâre a căror publicare ar afecta aceste interese vor fi ascunse”. La fel pot fi ascunse, motivat, numele anumitor părți implicate.

Pe scurt, faptul că pe portalul instanțelor judecătorești nu este publicată hotărârea în cazul Botnari este o încălcare a legii și regulamentelor. Ba mai mult, dat fiind faptul că principiul caracterului public al justiției este consfințit constituțional, secretizarea totală a sentinței încalcă direct Legea Supremă.

Și CEDO a constatat în jurisprudența sa că ascunderea completă de public a întregului text al unei hotărâri judecătorești nu poate fi justificată, iar în cazul considerentelor de securitate națională pot fi utilizate tehnici de secretizare doar a acelor părți din hotărîre care ar putea compromite securitatea națională.

Ce nu e în regulă cu secretul de stat?

Argumentul secretului de stat nu ține nici el, pentru că Legea cu privire la secretul de stat prevede expres categoriile de informații care nu pot fi secretizate. Chiar prima literă din alineatul 1 al Articolului 8 din lege spune că „faptele de încălcare a drepturilor și libertăților omului și ale cetățeanului” nu se atribuie la secret de stat și nu pot fi secretizate. Or, în cazul răpirii profesorilor turci există o hotărâre CEDO care tocmai asta constată – încălcarea drepturilor prevăzute la articolele 5 și 8 din Convenția Europeană.

O altă excepție, la litera f), este informația despre „faptele de încălcare a legii de către autoritățile publice și persoanele cu funcții de răspundere din cadrul acestora”, prevedere practic copiată de pe cazul lui Botnari: șeful celei mai mari instituții din domeniul securității, condamnat pentru abuz de serviciu.

Dacă citim legea, vedem că informația despre răpirea celor 7 și condamnarea lui Botnari nu poate fi secret de stat, iar publicul trebuie să o cunoască.

Cui îi convine tăcerea?

Sigur nu nouă, cetățenilor. Și nu victimelor din acest caz. În teorie, nici Procuraturii Generale, a cărei tăcere timp de o lună și inacțiune de a ataca hotărârea, dar și posibila minciună a procurorului general, o pune într-o lumină deosebit de proastă. Or, PG trebuia să știe că dispozițiile hotărârilor sunt publice, iar secretul de stat nu se aplică acestui caz.

Într-un stat de drept, justiția se face sub ochii cetățenilor, nu pe ascuns, tocmai pentru ca justițiarii să se simtă responsabili pentru actul pe care și-l asumă. Atunci când e vorba despre încălcări grave ale drepturilor omului, dar mai ales făcute cu mâna statului, este crucial nu numai să existe o sentință, dar și ca societatea să se asigure că s-a făcut dreptate.

Chiar de la începutul scandalului răpirii celor șapte profesori de către autorități, acestea au ținut, cât au putut, întreaga afacere învăluită în taină. SIS-ul ne-a spus că a acționat legal, dar nu ne-a dat informațiile în baza cărora a făcut-o, justificând că ar fi secrete. În două legislaturi diferite, comisia parlamentară care supraveghează SIS-ul l-a audiat repetat cu ușile închise și ne-a spus mai întîi că a fost convinsă de probe, iar mai apoi că s-a comis un abuz, dar tot nu ne-a dat detalii. În loc de investigație, PG s-a mulțumit cu asumarea răspunderii și confesiunea lui Botnari. Apoi, cu toată vina pe umerii săi, în calitate de unic suspect și inculpat, fostul șef SIS nici nu a fost condamnat la închisoare.

A trecut o lună de când sentința judecătorească a fost pronunțată și nimeni nu a găsit de cuviință să informeze publicul: nici PG, nici judecătoria, nici Ministerul Justiției, nici comisia parlamentară de profil, nimeni. Sentința a fost secretizată, încălcând legea și Constituția, iar astăzi nici măcar nu e clar dacă Botnari a fost condamnat la închisoare cu suspendare, cum spune Stoianoglo, sau a primit doar o amendă, cum spune Litvinenco.

Răpirea și deportarea celor șapte profesori este unul din cele mai criminale și rușinoase momente din istoria Republicii Moldova. După schimbarea puterii și a conducerii procuraturii ni s-a promis dreptate și adevăr. Nu am primit niciuna.

Alexandr Stoianoglo s-a văicărit de nenumărate ori că, în alte investigații, sunt judecători și procurori care îi pun piedici. Însă, în acest caz, domnul Stoianoglo a acționat în perfectă armonie cu sistemul pe care îl critică, mușamalizând cu bună știință dosarul deportării celor șapte profesori.

Sursa: sic.md