Ce mâncau strămoşii noştri?

Greu de presupus care ar fi reacţia unui consumator contemporan, dacă ar intra în magazin sau la piaţă şi ar găsi morcovi de culoare mov ori piersici de mărimea vişinei. Cu toate acestea, trebuie de ştiut că secole în urmă fructele şi legumele obişnuite astăzi arătau altfel.

Sute de ani în urmă acestea aveau alt aspect decât ceea ce vedem azi pe tejghele sau pe lotul de zarzavaturi de lângă casă, pentru că natura le-a creat nu pentru aranjamente de reclamă ori un marketing reuşit. Standardele arcuirii la castraveţi, omogenitatea culorii roşiilor şi alte minuni estetice au fost inventate de oameni. Nimeni mai mult n-a avut interes să schimbe ceea ce a fost creat de natură.

Selecţionarii din antichitate habar n-aveau despre biochimia fructelor şi legumelor, însă ei au observat că, dacă pui în pământ doar seminţele celor mai mari şi frumoase poame, atunci există toată probabilitatea că ceea ce va răsări va fi la fel de aspectuos.

Bunăoară, cel mai măşcat pepene roşu care putea fi găsit cinci mii de ani în urmă în Egipt (anume în această ţară au început să fie cultivaţi harbujii) avea în diametru 5 centimetri. În secolul XVII, agricultorii pasionaţi au reuşit să-i mărească în dimensiune şi formă de zece ori, însă mai rămăseseră unele probleme legate de conţinut. În unele tablouri cu natură moartă ale pictorului italian din acea epocă, Giovanni Stanca, se poate de observat că mare parte din fruct o constituia o coajă albă necomestibilă, iar miezul roşu era divizat în câteva mici sectoare.

Tabloul lui Stanca datează din 1645-1672. În acelaşi timp, pictorii spanioli desenau deja harbuji care se aseamănă mai mult celor obişnuiţi nouă astăzi. Concludentă în acest sens este o lucrare a lui Thomas Hiepes din perioada 1650-1660.

Piersicul preistoric se asemăna cu o cireaşă galbenă: fructul cu un diametru de 2,5 centimetri avea o pieliţă netedă, iar o treime din interior ocupa sâmburele. A fost nevoie de şase mii de ani ca piersicul să ajungă la forma actuală.

Designul iniţial al roşiilor, de asemenea, era departe de perfecţiune: tomatele sălbatice creşteau în America şi se asemuiau mai mult cu fructele de coacăză. Totuşi, leguma a interesat cumva triburile de azteci, care au dezvoltat-o până la mărimea roşiilor „cherry”. Curios că primii negocianţi europeni au găsit o formulă destul de interesantă pentru promovarea tomatelor pe Bătrânul continent şi le făceau o reclamă de cel mai bun afrodiziac.

Pe parcursul anilor, nu mai puţin au lucrat selecţionarii asupra morcovilor. La început, leguma era cultivată pentru seminţele aromate, iar ceea ce creştea în pământ nu interesa pe nimeni. Mai pe urmă, aproximativ prin secolul X î.e.n., cineva, probabil de foame, a încercat rădăcina şi de atunci carota a început o nouă viaţă. Până în sec. al XVII-lea, morcovul avea diverse culori – de la violet până la alb.Ulterior, în urma unei mutaţii, tubercula a devenit galbenă. Morcovul obişnuit de astăzi, care are culoarea oranj, este un rezultat al „unirii” dintre soiurile galben şi roşu. Ceea ce demonstrează că aspectul oricărei poame poate fi cardinal schimbat, fără intervenţii ştiinţifice complicate. Este nevoie doar de timp şi dorinţă.

(După publicaţii internaţionale)