Basarabean cu pub englez în România: „Mă simt foarte acasă aici, la București”

„Republica Moldova se va integra în Europa, atunci cînd moldovenii vor deveni europeni”

Este din Chișinău. A făcut Facultatea de Jurnalism, apoi a plecat la București în căutare de oportunități. Și… n-a greșit. În 2010, în parteneriat cu un investitor, a deschis pubul englez „Londophone” care, în timp, a devenit unul dintre cele mai cunoscute localuri din București.

Este povestea lui Vlad Bolocan, un tânăr originar din Republica Moldova, care, fiind inspirat de piesele „Beatles”, a dorit să aducă o părticică din cultura londoneză în capitala României.

Despre București și basarabenii din România

Este cel mai mare oraș în care se vorbește limba mea. E New York-ul nostru, al românilor, cu bune și cu rele. Mulți ar spune că există în România orașe mult mai simpatice și le-aș da dreptate. Dar nu cred că m-ar putea convinge cineva că există orașe cu un număr la fel de mare de oameni interesanți, de evenimente, cu viață culturală la fel de efervescentă – și asta nu doar două luni pe an, ci zi de zi. Întîlnesc, din cînd în cînd, străini care s-au mutat la București și n-au de gînd să revină prea curînd în țările lor în care „totul funcționează”.

Îmi place să cred că mă simt tot mai bine. Depinde și cu ce predispoziții vii sau trăiești aici. Bucureștiul e un oraș excesiv de tolerant (cel mai mare avantaj și dezavantaj al său), dar nici nu-i place cînd îl calci pe coadă. Oricine e binevenit aici și nu i se va reproșa niciodată parvenitismul și, atunci, toți cei care vin, simțind asta cu ceafa, devin foarte critici, prea critici. Nu cred că în multe orașe din lumea asta, oamenii îți vor permite nitam-nisam să le critici orașul în halul în care ți-o permit bucureștenii. Și atunci, nou-veniții ajung să facă exces de zel cu critica, dar nici nu pleacă de-aici. Asta numesc eu să calci Bucureștiul pe coadă. Cînd faci asta – e urît și ești taxat pe măsură. Nu-i problemă să critici – dar cu măsură.

„Acum cred că sunt integrat”

Nu m-am integrat din prima, pentru că am păcătuit ca toți ceilalți, cînd am venit, am venit cu regulile și abordările mele. La București nu fraternizezi la fel de rapid și de solid ca la Chișinău și asta te debusolează. Devii supărat pe cei din jur și-i acuzi de superficialitate, de autosuficiență, care chiar există. Apoi, îți dai seama că oamenii, pur și simplu, țin la autonomia lor enorm de mult!

Am învățat că unul dintre cele mai neghioabe lucruri, pe care poți să-l faci aici, este să te agăți de oameni, cu povești despre profunzimea sufletului tău – așa ceva nu se tolerează. Dacă ai o problemă – o spui și vedem cu ce te pot ajuta, dar nu mi te bagi în suflet cu cizmele de noroi. Și basarabenii au tendința să facă asta. Să se bage să povestească ei cît de mult au suferit și cît de profunzi sînt, culmea, fără a fi, de cele mai multe ori! Acum cred că sînt integrat. Nu în măsura în care e integrat un om care s-a născut aici, a făcut liceul și facultatea aici, dar sînt integrat.

Despre pub și afaceri

A fost o întîmplare. Cineva căuta să închirieze un spațiu, eu căutam să fac o afacere și, cel mai important, am reușit să conving un investitor. Un pub, pentru că am crescut sub o puternică influență anglo-saxonă. Cînd aterizam prima dată la Londra, ascultam „Revolver” („Beatles”) și aveam pielea ca de găină. Și nu ascultam din snobism, ci pentru că revin la acest album constant. Ca și la multe alte albume care vin din acea zonă. Adică, asta chiar n-a fost o dilemă, mi-a venit în continuarea firească a lucrurilor pe care le simt și care mă formează.

E o afacere modestă, care cred că și-a atins punctul maxim prin anul doi de existență. De-atunci, tot ce facem e să-i rotunjim colțurile, să vedem ce putem îmbunătăți.

Despre diferențe și asemănări

Sînt foarte multe diferențe și la fel de multe asemănări. Dacă-mi permiți, însă, mie chiar abordarea îmi pare că dă la o parte răspunsul. Ne întrebăm de 25 de ani unde ne asemănăm și unde ne deosebim, dar uităm că România e o țară mare cu foarte multe tipuri de caracter (bucovineni, moldoveni, lipoveni, maghiari, sași, bănățeni, maramureșeni, ardeleni, olteni, dobrogeni). Numai moldovenii sînt de o mie de feluri...

Dacă te apuci să-i studiezi pe toți, ajungi să faci zeci de alte „subramificații”. Păi, în acest context, basarabenii sînt unii dintre mulții. Și mai degrabă se deosebește un maramureșean de un bucureștean, decît un basarabean de un bucureștean. Vreau să zic că și comparațiile în sine își pierd rostul. E clar că ne deosebește trecutul recent. Am fost îndoctrinați de regimuri diferite, dar trecutul îndepărtat și substratul cultural sînt mult mai puternice. Poate dacă te uiți la un basarabean de la București îl vezi foarte rus, dar încearcă să-l privești de la Moscova: nici-o-le-gă-tu-ră!

Dar sînt lucruri pe care am putea să le învățăm unii de la ceilalți. Cred că românii din dreapta Prutului ar putea învăța de la noi să nu fie atît de zvăpăiați, iar basarabenii ar putea și ar trebui să învețe toleranță. Și-mi vine greu să mă abțin, dar cred că mult mai multe de învățat ar avea basarabenii. Basarabenii care vin în România pretind a fi serioși și de cuvînt, fiind foarte critici la adresa celor de-aici, care „nu-s de încredere”. Acesta e un mit cît toate zilele! E complet fals! La fel ca mitul cu corectitudinea ardeleană! M-am convins și ca traducător, și ca cîrciumar de asta!

Am povești de zis la o bere din care și basarabenii, și ardelenii ar ieși foarte șifonați, în timp de bucureștenii ar ieși mult mai bine! Uite aici aș puncta o deosebire: basarabenii știu să facă o mutră de om foarte serios și să-ți vorbească de zici „Gata, frate! Uite ce om! A zis – a făcut!”, după care totul se dezumflă, nimic nu se întîmplă, iar omul îți vorbește în continuare cu același patos. E ridicol.

La bucureșteni patosul lipsește prin definiție, în schimb în majoritatea cazurilor își fac treaba, iar cînd greșesc nu vin cu texte grave, ci caută să îndrepte ce-au greșit. Un nou-venit, însă (în special ardelean sau basarabean), nu observă asta, pentru că-l încurcă patosul. Nu vreau să idealizez situația și să iasă că și noi, și ardelenii sîntem niște terchea-berchea, dar e bine să nu ne aruncăm în concluzii care par la îndemînă.

Despre integrare și unire

Îi cunosc bine pe băieții din „Acțiunea 2012”, deși nu sînt membru. Dacă acum un an încercam să-i conving că R. Moldova poate deveni parte din țară prin integrarea în UE și nu invers, atunci după alegeri (noiembrie 2014) și tot ce-a urmat, nu mai e nevoie să mă convingă cineva că trebuie să fie fix invers. R. Moldova nu are nicio șansă, dar absolut niciuna să-și rezolve singură problemele. Pe cine zice că are – îl bănuiesc că vrea s-o țină în starea în care se află din 1991 încoace continuu, o stare de anestezie dulce, din care ne trezim din cînd în cînd, ca să descoperim că ne mai lipsește un organ.

Republica Moldova se va integra în Europa, atunci cînd moldovenii vor deveni europeni. Ceea ce trebuie să înțeleagă moldoveanul statistic este deosebirea între Europa și Rusia. Europa nu e interesată de R. Moldova decît sub aspectul pieței de desfacere, ea nu are orgolii teritoriale și culturale, ca Rusia. Europa n-o să vină să-ți dea cu de-a sila din cultura ei. Europa nu va finanța presă, carte ieftină și educație la Chișinău, așa cum face Rusia, pentru a-i îndoctrina pe vorbitorii de rusă din Republica Moldova. Poate doar va mima acest lucru, prin proiecte diverse, pentru a-și menține statutul de civilizator, dar atît.

Europa funcționează după principiul roman: venim, construim o cetate bine apărată și cu maximum de confort între zidurile sale, iar mai departe depinde de tine. Vrei să fii cetățean al cetății – accepți regulile. Nu vrei să le accepți, nu va veni nimeni să te mîngîie pe cap și să te roage să le respecți, dar nici nu vei fi lăsat în cetate. Poate, cel mult, vei fi tolerat în preajmă. Asta este răceala europeană, pe care esticii n-o pot suporta.

Despre București și Chișinău

Nu credeam că voi zice asta, acum 10 ani, dar:

Din București la Chișinău aș importa: administrație, educație academică, toleranță, carte recentă (tradusă și românească) și cinematografie.

Iar din Chișinău la București: literatură bună – în special cea făcută înainte de '90, artă plastică, pîine și plăcinte.

Despre viitor

La Chișinău nu știu dacă am ce face. S-au schimbat multe de cînd am plecat. Nu cred că am un loc acolo și nu cred că ar avea sens să abandonez ce-am început aici. Acasă e și București, acum, alături de Chișinău și de satul bunicilor mei – Camenca. Dar toate locurile acestea le văd în același univers, chiar dacă acum e frînt. Și nu e vorba de sentimentalisme ieftine, dar în fiecare din locurile pe care le consider acasă am învățat cîte ceva despre celelalte. Am văzut în satele de pe lîngă București oameni la fel de cuminți ca la Camenca, iar în București am cunoscut oameni care mi-au fost ca niște părinți. N-am niciun motiv să plec, mă simt foarte acasă aici.

Simion Ciochină