AUTOBIOGRAFIA disidentului sovietic Ion Moraru, descoperită de fiica sa, la patru ani de la decesul acestuia: „Mama plângea, eu icneam, bunelul lăcrăma şi i-a spus atunci mamei că el îmi va fi mai mult decât un tată”
Fostul deținut politic și disident Ion Moraru, care a făcut ani grei de gulag pentru că s-a opus ocupației sovietice a Basarabiei, a lăsat o „autobiografie” scrisă cu mâna lui, iar textul a fost descoperit recent de fiica sa, Adelina Moșanu, care l-a făcut public luni, 9 octombrie, când s-au împlinit patru ani de la decesul scriitorului.
Suferințele prin care a trecut Ion Moraru din satul Mândâc, raionul Drochia, au fost descrise în trilogia autobiografică Pustiirea. Treptele infernului și Fata cu miros de busuioc, iar fragmente pot fi văzute în cadrul spectacolului-document „Dosarele Siberiei” de la Teatrul Național „Mihai Eminescu”.
CITIȚI și PIERDERE // Ion Moraru, fostul deţinut și disident politic, care s-a luat de piept cu regimul sovietic la 17 ani, s-a stins din viață la 90 de ani: Ultima sa dorință, pe care i-a transmis-o Ambasadorului României la Chișinău
De această dată, autobiografia consemnează lapidar cele mai importante date și evenimente care i-au marcat viața.
Ion Moraru s-a născut în 9 martie 1929 și în 1950, la 21 de ani, a fost arestat de NKVD și a fost închis în pușcării din Chișinău, Odesa, Moscova, Ruzaevka (pe Volga) și în lagărele Dubovka, Maikaduk, Ekibastus, Spassk, Aktas. A fost eliberat în 1956 și a lucrat ca profesor în școala din Mândâc. Într-un interviu acordat anterior la TVR Moldova, Ion Moraru a spus că fericirea supremă a vieţii sale este că „a fost mereu liber”. „Am avut o viață fericită, pentru că nu m-am conformat tăvălugului istoriei”, a mai spus el. Ion Moraru s-a stins din viață pe 9 octombrie 2019.
Textul semnat de Ion Moraru în august 2013 cu titlul: „Câte ceva despre mine sau o altfel de Autobiografie”:
Mă numesc Ion. Un nume care exprimă Dragostea de Dumnezeu, de aproapele şi de neamul din care am obârşia.
M-am născut în 1929, ziua a noua a lunii martie, în satul Slănina, comuna Mândâc, plasa Năduşita, judeţul Soroca. Mama mi-a povestit că a fost o iarnă nespus de geroasă şi cu multă zăpadă, pe care a îndurat-o cu mult chin şi greutăţi, întrucât tatăl meu biologic a părăsit-o până să văd eu lumina zilei. De ce s-au despărţit? Nu ştiu. E treaba lor.
În primul an de viaţă, mi s-au petrecut două evenimente de mare însemnătate: m-au botezat cum se cuvine la creştini şi m-au călit (Dumnezeu ştie după ce obicei). Când mă apropiam de vârsta primului an de viaţă, mama a venit la bunelul Pintilie cu mine în braţe. Întrucât eu eram primul lui nepot, tătuca nu-şi lua ochii de la mine.
De faţă era şi fratele mai mic al mamei – bădiţa Vasile. El de îndată s-a repezit cu vorbe grele la mama, acuzând-o că n-a fost în stare să-şi stăpânească bărbatul şi că în felul acesta îi strica şi lui onoarea de mândru cavaler. Fratele mamei m-a înşfăcat cu furie de zdrenţe şi m-a aruncat afară în zăpadă, izbind-o din urmă şi pe biata mamă.
Mama s-a repezit la mine, m-a cules din zăpadă şi a pornit tot o fugă până la casa bătrânească din vale. Bunelul Pintilie a ajuns-o din urmă şi m-a luat la piept sub cojocul lui. Mama plângea, eu icneam, bunelul lăcrăma şi i-a spus atunci mamei că el îmi va fi mai mult decât un tată.
Din acea zi buclucaşă şi până la plecarea bunului meu bunel din această lume, am simţit întotdeauna grija şi ocrotirea lui. Chiar în ziua când m-au adus de la botez, bunelul auzindu-mi numele a spus că mă va numi Vania, Vaniuşa, întrucât la „rusul Nicolai” jumătate de împărăţie de bărbaţi poartă numele de Ivan, Vania. Iar el îi jurase credinţă ţarului Nicolai la încorporarea în armată şi-l socotea trimisul lui Dumnezeu pe pământ.
Anul 1936. Prima zi de şcoală. Ziua când minunatul învăţător al celor patru clase din satul Slănina, Dobrovolsckii Alexandru, a început să facă cunoştinţă cu cei câțiva elevi, cărora ne-a surâs norocul să fim înscrişi în clasa întâi. Ajuns la mine cu întrebarea: Cum te cheamă, i-am răspuns: „Vaniuşca”. Că de, aşa mă numeşte bunelul şi toţi ceilalţi. Atunci el mi-a lămurit că la botez eu am primit numele de Ion şi numele de botez nu poate să mi-l schimbe nimeni, întrucât el ne este dat de Dumnezeu.
Cu numele de Vaniuşa bunelul mă dezmierda. Mi-a fost dat să termin şcoala din sat la două împărăţii – la români şi la ruşi, şi cu cele două nume, care se ţin de mine şi până azi. Bunelul dorea ca eu să merg la învățătură mai departe, însă dacă s-a început războiul din 1941 a oftat şi mi-a spus: „Cu şcoala om mai zăbovi până ce se vor aşeza nişte vremuri de linişte”.
În 1941 l-au arestat pe ginerele bunelului – Vâşcu Vasile. El a reuşit să-mi şoptească să strâng toate cărţile din podul casei lor şi să le aduc la noi, devale. Am strâns vreo doi tobultoci de cărţi pe care le-am dus la noi în casa cei mare pe sofcă şi le-am aşezat frumos în rânduri. Aşa că timp de vreo trei ani şi ceva am avut marea fericire să-mi fac liceul meu în casa cea mare.
Tăvălugul războiului s-a dus spre răsărit apoi peste câţiva ani s-a întors spre asfinţit, iar eu am intrat în vârsta adolescenţei. În toamna lui 44, bunelul m-a dus în centrul raional Târnova şi m-au primit la şcoala medie în clasa a cincea. În următorul an, 1945, toamna, în satul Mândâc s-a organizat o şcoală de 7 ani şi am fost primit în clasa a VI. În anul 1947 am terminat clasa a VII la vârsta de 18 ani.
Tot în acel an, Pronia a făcut să mă întâlnesc cu Pimen Damaşcan, secretar al organizaţiei de rezistenţă „Arcaşii lui Ştefan cel Mare”. Un moment de cotitură în viaţa mea, întrucât gospodarii satului, dar mai ales bunelul şi bădiţa Vasile, erau hărţuiţi de activ şi şeful NKVD-ului şi gândul de a organiza un grup de rezistenţă nu mă părăsea zilnic. Fărădelegile şi dezmăţul activului m-au împins să plec la Chişinău să povestesc conducerii de vârf despre starea lucrurilor din sat şi din comună.
Am ajuns la prim-ministrul de atunci Gherasim I. Rudi şi primul secretar al partidului comunist al republicii Moldova - Kovali. A doua zi, cum am revenit acasă am fost arestat de către şeful NKVD-ului Caşirin. După o serie de bătăi ca „să mă înveţe minte”, am fot eliberat. Această întâmplare mi-a întărit pentru totdeauna gândul că în Ţara dezmăţului eu trebuie să devin „Arcaş”.
Scăpat din ghearele lui Caşirin, am plecat la şcoala pedagogică din or. Bălţi. În 1947 m-am înscris în cursul I al Școlii Pedagogice din or. Bălți. Acolo am întâlnit şi alţi tineri, care erau bântuiți de aceleaşi idei: Vasile Ţurcanu din s. Drochia şi Lungu Petrică de la şcoala de medicină din Bălţi. După mai multe discuţii, s-a născut detaşamentul de arcaşi „Sabia dreptăţii” a lui Ştefan cel Mare, care mai apoi a rămas sub denumirea prescurtată „Sabia dreptăţii”.
Organizaţia a început să crească, noi am făcut legături cu banderoviştii prin fratele lui Petrică Lungu de la care speram să primim armament. Scriam scrisori în diferite instanţe, până şi lui Stalin despre fărădelegile care se petreceau la tot pasul. La fiecare pas făceam agitaţie, editam proclamaţii, fără să ne dăm seama că am dat de lucru şi mari bătăi de cap KGB-ului.
În anul de învăţământ 1949 - 1950 m-am angajat învăţător la clasele primare în satul Şuri, raionul Drochia. La 15 mai 1950, într-o noapte, a fost arestată toată organizaţia noastră.
Cronologia represiunilor: Anul 1947, noiembrie. Primul arest de către maiorul Caşirin. Întemniţat fără ordin de arest în beciurile NKVD-ului de la Târnova. 1950, 15 mai. Al doilea arest de către organele KGB-ului. Întemniţat în Chişinău, str. Livezilor 104, într-o celulă subterană. 1950, mai – noiembrie, cercetări însoţite de torturi. 24 noiembrie 1950 judecat împreună cu grupul de rezistenţă „Sabia Dreptăţii” fondat de Ion Moraru, Vasile Ţurcanu şi Petru Lungu. În baza art. 54-10, aliniat1 şi 54-11 ale C.P. al RSSU la 10 ani de privaţiune de libertate, suspendarea drepturilor civice un termen de 5 ani, în conformitate cu art.33 al C.P. al URSS şi declarat „deosebit de periculos social”.
După ispăşirea pedepsei, exil pe un termen de 10 ani în regiunile îndepărtate ale URSS.
Migrarea prin puşcării: Închisoarea centrală din Chişinău, Închisoarea din Odesa, Puşcăria Krasnaia Presnea din or. Moscova, Puşcăria din Ruzaevka de pe Volga. Migraţia prin lagărele: Dubovka, Maikaduk, Ekibastuz, Spassk, Aktas. Toate lagărele făceau parte din sistemul „Osobostroghii rejim Karlag”.
Anul 1954. Judecătoria Supremă a URSS a reexaminat dosarul membrilor şi susţinătorilor organizaţiei „Sabia Dreptăţii”. Pentru Ion Moraru sentinţa din 1950 a rămas intactă, a fost scos doar termenul de exil de 10 ani. Anul 1956, 22 iunie. Eliberat după decretul Sovietului Suprem al URSS din 24 martie 1956, cu scoaterea judecăţii şi a lipsei de drepturi civice, nu am fost reabilitat.
Ajuns la libertate, de la 1 septembrie 1956 mi-am continuat studiile la școala Pedagogică din or. Soroca, pe care am absolvit-o mai apoi în 1958. În toamna a.1957 m-am căsătorit cu dra Parpalac Profira şi de la 1 septembrie 1958 m-am angajat învăţător la şcoala din Mândâc, în satul soţiei. În anii 1958 - 1959 s-au dus în lumea celor drepţi mama, la trei zile bunica şi la trei luni bunelul Pintilie.
Această mare pierdere a ştiut cum să mi-o aline numai buna mea soţie, care îmi este şi soţie, şi mamă, şi cel mai bun prieten. La îndemnul soției, din a.1966 până în 1970 am studiat extern la Institutul Pedagogic din or. Tiraspol, la Facultatea de Geografie.
Odată cu dezgheţul gorbaciovist, imperiul bolșevismului cu tot cu Gulagul lui a început să trosnească din încheieturi. De cum a apărut Mişcarea pentru susţinerea democraţiei şi reformelor în URSS, m-am înrolat printre primele rânduri. 1988 deschiderea unui nou dosar, care n-a fost dus până la capăt datorită mişcării ascendente de eliberare naţională.
Martori cercetaţi şi şantajaţi în dosar: Serghei Maleev din or. Kiev, profesor universitar, docent (prieten din Karlag), Ion Dudău, profesor de geografie din satul Fântâniţa, Rudi – profesor de geografie din s. Pocrovca, Ruben, profesor de geografie din s. Rudi. Doar Serghei Maleev şi Ion Dudău au avut curajul să vină să-mi povestească conţinutul cercetărilor.
Anul 1990. Reabilitat, conform Decretului preşedintelui URSS cu privire la reabilitarea tuturor victimelor represiunilor politice din anii 20, 50.
Anul 2002. Refuzul de compensaţii şi despăgubiri. Komissia pri Prezidente Rossiiskoi Federaţii pri reabilitaţii jertf politiceschih represii Document № A19-3-426 semnat V. Naumov.
Anul 2011. Fac o adresare către preşedintele României ca prin decret prezidențial să mi se restituie cetăţenia română pentru care am pătimit în închisorile şi lagărele gulagului bolşevic. Spre marele meu regret, am fost trimis la Autoritatea naţională pentru Cetăţenie de unde am primit o listă de două pagini de birouri la care trebuie să bat pragul stând la cozi interminabile, la o vârstă trecută de 80 de ani. № 7500 ANC 10 .03.2011. Sedimentul amar pe care mi l-a lăsat răspunsul îl port cu durere în suflet.
Anul 2010 mi s-a conferit „Ordinul Republicii” al Republicii Moldova, prin ordinul № 529 din 27 august.
Mândâc, 24-08-2013 ION MORARU
Serialul de doar 9 episoade de pe Netflix care a înspăimântat pe toată lumea. Este, de fapt, o poveste reală și a ajuns în top trending în peste 100 de țări
Borrell propune un nou fond al UE de finanţare a armamentului pentru Ucraina, după ce Ungaria a blocat fondul existent
Maia Sandu, la Mingir: ,,Au rămas doar opt zile până la alegeri. Avem de făcut alegeri tare importante pentru noi și pentru stat, iar la referendum nu există turul doi"